Culoarea sufletului omului Nicolae Mătcaş

Îl ţin minte din timpuri de mult trecute. Îl întâlneam adesea în blocul matematicienilor de la Universitatea din Chişinău. Un bărbat bine şi cu ochii trişti. Nu le mai ţin minte culoarea. Dânsul – basarabean, eu – transnistrean. Ochii aceia parcă îmi sfredeleau sufletul cu un sentiment de animozitate din cauza răului făcut de cei de peste Nistru românilor din Basarabia, lovind, mai ales, în limba lor. Într-o zi de iunie torid, comunitatea profesorilor filologi de la Universitate, după un examen de absolvire, stătea ciucure pe scările acelui bloc, probabil pentru o poză cu noii colegi de breaslă. Trecând prin faţă, ridic mâna şi vociferez: „Salut confraţilor de la facultatea de litere... slavone!”. Sigur că imediat am fost turnat unde trebuia de un şef, ajuns în Basarabia tocmai din Valea Hoţului. În schimb, din partea majorităţii câştigasem o simpatie nedisimulată. Recunosc, la rându-mi, că şi stima mea faţă de această majoritate a crescut şi o port în suflet până în prezent. Fiecare ştia, păstrând, în adâncul sufletului, adevărul că e român şi că limba i-i, de asemenea, română. Nu sunt sigur dacă se afla atunci şi Nicolae Mătcaş...