miercuri, 18 ianuarie 2012

ÎNTRE SCYLLA ŞI CHARYBDA





Între Nu şi Da, o, mamă! –
Veneticul cere vamă.
Tu, sărac, îi dai malaiul,
El mai vrea să-i dai şi graiul.

Asupra operei lui Dumitru Matcovschi, Poet – Bocet al Basarabiei, n-am să mă expun: cobor din Babilonul Matematicilor şi chiar dacă aş încerca să înşir nişte calificative, versurile Domniei Sale le-ar îneca şi n-ar mai rămânea nimic din ele.
De mult timp zac în mine nişte detalii ce ţin de persoana maestrului şi nu mai pot răbda de a nu-le scoate la lumină. Aceata e şi motivul rândurilor ce urmează.
Toamna anului 1995. Se anunţă posturile vacante de membri ale Academiei de Ştiinţă din Chişinău. La “Literatura Română” doar o singură unitate de membru titular. Cine v-a strânge-o la piept – pentru publicul aborighen pe departe a fi indiferent. Catrenul de mai sus, publicat de Dumitru Matcovschi cu vreo trei ani mai înainte, trezi clopotele şi dangătul acestora şterge un pic oboseala de pe spiretele noastre – doar e vorba de “Literatura Română” – fermentul limbii materne, şi eu – fuga la Uniunea Scriitorilor. Preşedintele acesteia, reputatul filosof al Artelor Frumoase, Dl. Academician Mihai Cimpoi îmi spune:
– Noi l-am înaintat pe Matcovschi – persoana cea mai indicată. N-o să fie uşor Academiei să-l refuze.
Cele spuse de Mihai Cimpoi obligă nişte comentarii.
Mulţi dintre scriitorii de la Chişinău ar face onoare Academiei. Grigorie Vieru, Nicolae Dabija, Spiridon Vangheli, Vladimir Beşleagă, Vasile Vasilache şi alţii cu un nume bine scrijelat pe filele istoriei. Însă persoana maestrului Dumitru Matcovschi are un destin ce-l scoate din comun nu numai prin sensibilitatea faţă de durerile neamului, dar şi prin marile curaj în lupta pentru demnitatea acestuia cu secularele drame în spate. La finele anilor '80 pe când valul de renaştere naţională ia amploare, comitetul central al partidului comunist din Moldova pentru a întimida lumea difuzează cu aplomb de supremă putere în toată mass-media republicii verdictul său prin aşa-numitele “TEZE”, şi imediat în săptămânalul “Literatura şi arta” apar pe o întreagă pagină cunoscutele “ANTITEZE”, semnate de maestru Dumitru Matcovschi, care face pulber din primele. Devenise clar că autorul acestei pagini, un bărbat înalt şi viguros, cu musculatura neclintită de pe smolita faţă, suptă şi lunguiaţă, are toate şansele a fi ridicat pe vârf de val. Dar ...”Între NU şi DA, o, Doamne! – /Borealul nu mai doarme/. Aşezat chiar cuc la masă, /Îşi făcu şi cuib din casă/”... Cucu-şi schimbă cuibul, dar năravul ba, şi… Un OU de AUR căzu de la înălţime taman pe caldarâm, atacat fiind, până la miez. Acest OU de AUR cu împovărata veste umplu Lumea. Toată suflarea românească îi veni în ajutor. În jurul edificiului de recuperare un extrem de lat colac: copii, mame, taţi şi buni, semeni de orice vârstă. Aceştia zi şi noapte, săptămâni, luni întregi cu flori şi făclii aprinse se tot rugă Marelui Dumnezeu să-i audă de să-i mântuiască sufletul acestui Prometeu crucificat. Îndurarea Celui de Sus întrecu înălţimea valului de rugi. Şi iată Dumitru Matcovschi, un martir al neamului, reveni între noi, făcându-ne mai dezdoiată firava demnitate.
Este bine cunoscută “morfologia” Academiei de Ştiinţe şi problema nu era simplă. Mai întâi persoana propusă de vreo instituţie necesita a fi acceptată pentru concurs, apoi peste o lună de la publicarea listelor de pretendenţi, aceşti din urmă trec prin “sita” secţiunelor – în dependenţa de specialitate, operaţiune practic decisivă: această “sită” reprezintă un complicat procedeu, deoarece un aspirant la membru titular trebue să obţină cel puţin 2/3 voturi din lista scriptică al academicienilor şi acest procedeu poate să ţină 3 “cercuri”. Şi apoi cei ce au susţinut acest test sunt propuşi Adunării Generale a Academiei pentru confirmare, aplicând acelaşi procedeu indicat mai sus. Pe timpuri, toate aceste chestiuni deveniră trivale: era suficient să ajungă la o înţelegere două persoane – Preşedintele Academiei şi prim secretarul partidului comunist din Republică. Şi doar în perioada Gorbaciovistă această înţelegere începu să dea fisuri. Ţin minte, era pe sfârşite domnia lui Jucenco, preşedintele-satrap al Academiei. Un membru corespondent, specialist în istoria Sovietică, trecând “sita” de la secţie, nu o rezistă pe cea de la Adunarea Generală. În 1995 această înţelegere îşi pierdu rostul – apele Libertăţii au spulberat-o. Însă în Academie, prin enerţie se mai menţine dominaţia grupurilor de influenţă.
Iată că sunt anunţaţi pretendenţii. La unicul post de academician “Literatura Română” figurează 2 candidaturi: poetul Dumitru Matcovschi şi scriitorul, membru corespondent al Academiei, Constantin Popovici, o persoană cu vârsta de peste 71 ani. O notă: regulamentul pentru alegerea în Academiei stipula formula: dacă un academician ajunge la vârsta de 70 ani, atunci la specialitatea respectivă mai apare un post vacant.
Presupun că o persoană cu suficientă autoritate şi intim apropiată spiritului maestrului Matcovschi îi insuflă că şansele dumnealui de-a străbate prin complicatul procedeu de alegere în Academie sunt nule: probabil ştia el ce ştia cu siguranţă, dar nu îndrăznea să-i spună în faţă pericolul ce-l aştepta. Şi iată că Dumitru Matcovschi, într-o dimineaţă, smuls din ţiţina de emoţii contradictorii, aduce la “Literatura şi Arta” o declaraţie, şi înmânând-o Dlui Nicolae Dabija, redactor-şef, om cu mare experienţă de viaţă, retează:
– Refuz a candida. Te rog s-o publici. Şi pleacă.
Nimerit în vizită la Nicolae Dabija, domnia sa agaţă problema. Ajungem în doi la concluzia că declaraţia nu poate fi publicată: Viaţa şi Lupta sunt sinonime. Domnul Dabija mai adaugă: “Dacă ajunge academician, poate cei de sus nu l-ar mai bate atât de tare”.
Apare săptămânalul, imediatul următor, şi ... maestrul Matcovschi, negăsindu-si declaraţia, înfocat la culme, aduce la redacţie alta şi mai drastică. Deşi decizia noastră a fost mai categorică: dânsul în ambile cazuri – “NU şi DA” – are doar câştig. Însă pe când continuam conversaţia în favoarea acestei afirmaţii, uşa de la birou se deschide şi intră reputatul savant în medicină, academicianul Vasilie Anestiade. Domnia sa, josuţ, dar cu virtute, accentuat pronunţă literă cu literă:
– Cunosc bine situaţia de la secţie ... Au să-l doboare şi şubreda lui sănătate, pe care o cunosc în detalii, n-o să reziste. Eu vă previn ca medic. Chiar dacă maestrul devine academician, noi îl pierdem pe Matcovschi: declaraţia trebuie publicată.
Cele expuse de valorosul specialist, practic, în mod axiomatic, m-au pus pe gânduri şi peste cîteva zile cer Domnului academician o audienţă. Leger am discutat vreo două ore cu servirea a mai multor cafele gustoase. Domnia sa a rămas pe vechea sa poziţie.
Zi la zi creieru-mi râşnea dificila problemă în cauză. Dacă imunitatea genetică a fost în stare să înfrunte cunoscutul calvar, atunci cea socială (să nu uităm de atmosfera imediată ce-o produc menţionatele “ANTITEZE”, de lupta maestrului pentru limbă, alfabet şi tricolor) o să-l urce pe un vârf de munte şi mai ridicat. Deci acum se află între SCYLLA şi CHARYBDA. Prima a rămas zdrobită în urmă, independent de faptul, va deveni sau nu academician dragul nostru Dumitru Matcovschi. Cu acest gând mă duc din nou la Domnul Nicolae Dabija. Decizia noastră e cea aceiaşi – declaraţia nu va fi publicată. Dar între timp ghinionul ce ne păştea şi prevestit de stimatul nostru Vasile Anestiade ne-a spart auzul: la secţie trecu doar Dl Constantin Popovici, chiar dacă o unitate de academician era liberă la secţia de biologie. Pe departe a crede că academicienii înţălepţi ce constituie majoritatea, să fi rămaţi indiferenţi: prestigiul lui Matcovschi e şi onoarea fiecărui dintre aceştea, deci şi a Academiei. Lupta continuă. Pornesc iar spre Dabija. Discutăm situaţia şi ajungem la vechea concluzie – valoarea lui Matcovschi a crescut şi independent de rezultatul Adunării Generale, NU sau DA, retingul îi v-a creşte şi mai mult. Dl. Dabija mă previne să mă reţin un pic: spre redacţie e pornit Matcovschi. Din filozofica semistrofă “Între NU şi DA”, a izbucnit un categoric “NU”, practic aruncând pe masa de lucru a redactorului-şef a teria declaraţie. Argumentele noastre n-au fost în stare să-i ogoiască îndoliata demnitate. Ascunzind-şi ochii de durere, dânsul iesă din birou într-o verticală cu precesie, stăpânită de “proptelele” ce se bat în cap: consecinţele acelei patimi ce l-a tot legănat printre stele şi găuri negre, mintea scurtă a lumii, orgoliu înnăduşit.
Ni era memărginită jalea şi înghiţirăm din nou nod după nod – mai amare ca tinerele frunze de pelin. Însă cu tot necazul de la suflet, optimizmul nu s-a spulberat din noi. Acele argumente, un pic mai sus enumărate, deveniră un ropot de ploaie caldă: “Toate declaraţiile – la dosar! Neapărat clasate!” Astfel şi s-a procedat. Maestrul Matcovschi, deacum totalmente dezbăierat de grijile academice, la orice sesizare, prin surâsul lui un pic sarcastic, replica:
– Soltan, Dabija – au şi ei interesul lor.
În ajunul alegerilor decisive îi fac o vizită Domnului Mihai Cimpoi, rădăcina clauzei. O opinie unanimă. Ajungem la înţălegerea că la microfon vom urca în ordinea – Cimpoi, Anestiade, Soltan, expunând atât existenţa condiţiilor suficiente, cât şi necesitatea alegerii în Academie a maestrului Matcovschi. Seara îl sun pe onoratul, Vasile Anestiade. În virtutea tonului de la celălalt capăt de fir simt o predispoziţie optimistă: dumnealui, la sigur, ştia deacum mai multe. Asta m-a bucurat.
Adunarea Generală. În sală nu mai erau locuri libere. Se perindă pe la microfon toţi academicienii-coordonatori ai secţiilor, aducând la cunoştinţă stimatul auditoriu asupra rezultatelor obţinute de la alegerile din cadrul secţiunilor, chestiune demult ştiută de cei din sală, dar astfel cere protocolul.
Ca un fulger, sări de pe scaun Domnul Anestiade, îşi descarcă paltonul de pe umeri, şi cât ai clipi din ochi ... e urcat sus. Tichia sa proverbială de pe creştetul capului abea ajungea la înălţimea microfonului. Cu fermitate, mâna-i dreaptă înşfacă microfonul de-i încovoaie gâtul şi porni fulmenanta sa pledorie. Dacă de la început eram îngrijorat: nu cumva se va referi la situaţia fizică a Dlui Matcovschi şi v-a devia de la cele convenite de cu seară. Felul cum s-a prezentat – un Vezuviu deşteptat – m-a îmbărbătat nespus de mult. Mă uit spre Domnul Cimpoi. Dumnealui, mai din adâncul sălii, cu paltonul pe umeri vine spre microfon. Autoritatea supremă în problemele de “Literatură Română”, prin laconica şi argumentata sa cuvântare a predispus şi mai mult auditoriul de a-şi manifesta datoria în estimarea valorilor poetice şi civice ale maestrului Matcovschi. E rândul meu. Însă momentul e dramatic: nu e rezolvată partea juridică de transfer a unităţii de academician de la o secţie la alta – prerogativa Prezidiului şi acordul secţiei respective. Dar dacă asta nu se rezolvă şi se pun la vot ambile candidaturi? La sigur, câştigă Domnul Constantin Popovici: membru corespondent, doctor habilitat, profesor universitar, director de institut şi care prin vot secret a fost ales la secţie. Problema e extrem de dificilă.
Iată-mă în faţa microfonului. Adresarea de etichet. Mă uit atent la figurile din sală. Telepatic le simt atitudinea.
– A sosit timpul împăcării, îmi pornesc cuvântul. Duşmanii de moarte – ruşii şi nemţii – acum se pupă. În Coşniţă, satul meu natal, distrus de nemţi în cel de al doilea război mondial, soseşte mai ieri un bărbat-neamţ şi, cu o hartă în mînă pe care se desluşau şi gardurile, ajunge la un loc din colţul cimimtirului, spunând că aici sunt osemintele părintelui său. Oamenii din jur îi sar în ajutor. Harta n-a minţit. I se face mormântul, i se pune o cruce. Neamţul lasă 15 mii de mărci pentru restaurarea bisericii. Oamenii din sat poartă grija acestui mormânt, iar neamţul din când în când mai trimite bani pentru biserică. Noi, academicienii, să nu putem face pace între valori. O eroare a mea, zicând: Ori trec ambii pretendenţi, sau nici unul. Nu sunt predispus a eşi din sala asta şi lumea să mă împroaşte cu pietre. Iar în cea ce priveşte împrumutul unităţii de academician de la biologi, asta o să ţină doar vreo douăzeci de minute: de îndată ce domnul Popovici va fi ales, în mod automat, imediat apare o unitate de academician vacantă şi datoria se restituie.
- La vot! La vot! – strigă mai mulţi academicieni: Domnii Vasile Micu, Gheorghe Ghidirim, Ion Ababii, Deomid Cherman, Boris Martienco, Alexandru Ciubotaru, Gheorghe Paladi, Teodor Furdui şi alţii.
Încheierea de etichet şi cobor de la microfon. Prezidiul cere o mică întrerupere. Ce înseamnă asta? Momentul adevărului – Ulise doboară monstru de CHARIBDA. Unitatea liberă de academician a fost transferată la “Literatura Română” şi prin vot secret ambii pretendenţi au devenit academicieni. O subtilă notă, pe care o reproduc din cele auzite. Academicianul Artiom Lazarev îi replică vechiului său coleg, Vasile Anestiade: “Organizovali horoşo i nicto ne znal”(S-a organizat bine şi nimeni n-a ştiut). Interesul despre care s-a vorbit mai sus, a fost a majorităţii de la această margine de neam. Şi meretul de realizare a acestui interes nu aparţine celor care au optat sau celor care au votat pentru el, ci exclusiv ţine de marcanta valoare a maestrului Dumitru MATCOVSCHI! Să-i dea Domnul mulţi ani înainte.
Literatura şi arta, nr. 31, 2002

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu