EMINESCU – UN INFINIT COMPACTIFICAT

Cultură înseamnă tot ce a acumulat umanitatea în domeniul intelectual. Este imperioasă joncţiunea dintre „frumos” şi „adevăr descoperit”. Această interacţiune fructifică ambele părţi, în caz contrar aceste părţi îşi pierd ceva din luciu. Doar două exemple.
Academia Caţavencu face un sondaj printre parlamentari. şi persoane de pe stradă, întrebînd: „Nu vă pare că în apă ( ) e prea mult hidrogen?”. Toate răspunsurile au fost: „Da”, „Cît mai poate fi suportată această apă poluată”, „E necesară chiar o lege specială”. Această confuzie are o mică explicaţie – lipsa de joncţiune între cunoştinţele din domeniul artelor frumoase şi cel al naturii.
Actualmente în fruntea catedrei deţinute cîndva de marele Isaac Newton (1642–1727) e un savant, o persoană cu handicap fizic, ce se deplasează cu ajutorul unui cărucior. Si, iată, trecînd în grabă prin faţa unei aule cu uşile deschise, în care la o tablă se deduceau nişte silogisme dintr-o formulă de mai sus, savantul exclamă: „Formula din colţ este eronată!” Cei de la tablă se conving pe dată de cele auzite. Miraţi, se întreabă: „De unde putea să ştie acest lucru savantul?” Hai să afle. Răspunsul a fost cît se poate de laconic: „Nu era frumoasă”. Acum să ne întoarcem la subiect. Vom proceda precum se practică în matematici, înainte de a demonstra o teoremă complicată se expun nişte chestiuni auxiliare, numite „leme”.
1. Secolul XIX, în care şi-a făurit geniala sa operă Mihai Eminescu, este frămîntat mai mult ca oricare altul precedent de un inimaginabil ansamblu de enigme, de probleme, şi asta atît pe scară planetară, cît şi pentru orice ţară în parte, în special pentru mica Românie de pe atunci. Ce reprezintă Universul? In ce mod ia naştere viaţa pe Pămînt? Există oare vreo cheie ce ar explica varietatea acestei lumi? Şi cîte şi mai cîte ... Este imposibil a le enumera aici pe toate. Ne interesează mai mult una ce ţine de subiectul nostru. Este cunoscut faptul că dezvăluirea majorităţii adevărurilor se sprijină pe judecăţile, pe silogismele din domeniul matematicilor. Deci este firesc a formula, bunăoară, următoarea chestiune: silogismele geometriei euclidiene, ale geometriei predate în şcoala medie, pot sau nu conduce spre contradicţii? S-a demonstrat că atît geometria euclidiană, cît şi altele nu conţin antinomii, paradoxe, dacă de acestea din urmă este lipsită bătrîna aritmetică, însă verificarea compatibilităţii aritmeticii impune, mai întîi, a-i găsi cărămizile de fundament, adică a-i formula axiomele şi, apoi, a demonstra că ele nu admit consecinţe contradictorii. Această problemă enorm de grea era cunoscută deja pe timpul lui Eminescu, însă rezolvarea ei a fost posibilă abia în secolul XX. Soluţia aflată este foarte intrigantă, în termeni populari aceasta sună astfel: într-o aritmetică fundamentată pe un număr finit de axiome pot fi formulate propoziţii care nu pot fi nici demonstrate, nici dezminţite. Şi numai în cazul unei aritmetici cu un număr infinit de postulate situaţia indicată este exclusă.
2. În existenta lume, la orice interval de timp, persistă în faţa celor cu raţiune o pînză fără margini de probleme. Acestea din urmă aparţin la trei clase cu frontiere fuzzy (mai puţin determinate): primo – celor operative (de exemplu, cum ajungi mai repede la domiciliu pornind de la Universitatea de pe strada Alexei Mateevici), secundo – celor dificile (bunăoară, are sau nu un început materia organică), terţio – celor irezolvabile (vezi concluziile din lema 1). Şi orice domeniu de activitate umană (efortul pentru o existenţă mai decentă, procreaţia, muzica, poezia, politica, integritatea neamului, filozofia, matematicile etc.) îşi are pe această pînză oaza sa. Toate bibliotecile din lume, oricît de imense ar fi, ar prezenta un tezaur sterp dacă nu s-ar forma acea continuă angrenare între cele scrise şi creierii cu ereditarul dor de a sesiza frumosul şi a dezghioca bobii necunoscutului. Existenţa acestor creieri, încolţeşte ghiocei de lumină pe pînza de mai sus. Printre ceştia îşi transformă licăririle de lumină în ruguri doar cei, generalizînd vorba lui Andre Maurois (1885–1967), cu har de la Dumnezeu, cu un efort istovitor din noapte în noapte, cu un pic de noroc, şi ... am adăuga, astfel favorizînd înflorirea excesivă a civilizaţiilor, chiar daca propria pară îi carbonizează.
3. Scuze pentru o chestiune expusă şi în alte rînduri. Henri Poincare (1854-1912), marele matematician francez, ani la rînd se chinuieşte cu o problemă dificilă şi în cele din urmă se lasă de ea. Iată că trecură 14 ani şi într-o duminică, cînd dînsul cu un sac de voiaj în spate, încheindu-şi obişnuita cutreierare a colinelor din împrejurimile Parisului, ajuns la marginea oraşului şi gata să urce în omnibuz, avînd aşezat deja un picior pe prima treaptă de la scara acestuia, un scăpărat în creieri îi prezintă soluţia problemei în cauză. A fost foarte impresionat, interogîndu-se imediat: „Cum naiba funcţionează acest creier?”. Si formulează o ipoteză, completată de alt valoros matematician francez, Jaque Hadamard (1865–1963), şi expusă în „Essai sur la psychologie de l'invention dans la donjainf mathematique” (Paris, 1959).
Conform acestei ipoteze, „eul” nostru, în linii mari, constă din două componente bine joncţionate: conştientul şi subconştientul. Conştientul serveşte pentru a sesiza anturajul şi a soluţiona problemele ce-i apar în faţă. Dacă printre aceste din urmă se află vreuna care nu poate fi rezolvată operativ, imediat (vezi clasele secundo şi tertio din lema 2), atunci conştientul transmite problema în cauză subconştientului, care ca un sclav, zi şi noapte, îi caută variantele de soluţii. Această componentă a „eu”-lui nostru, combinînd în fel şi chip miliarde de idei, separă pentru examinare cîteva mii de variante şi apoi, presupunerea lui Poincare, din acestea, subconştientul, în virtutea propriilor standarde ale frumosului, transmite sus, deci conştientului, doar şapte-opt exemplare. Dacă printre acestea se află soluţia problemei în cauză, procesul se încheie cu efect benefic asupra organismului. Paul Valery (1871–1945), renumitul poet şi filozof francez, independent afirmă: „Pentru a inventa ceva (a rezolva – n.n.) e necesar a te prezenta în două posturi. Una dintre acestea formează nişte combinaţii iar alta o selectează pe cea care corespunde mai bine atît propriului gust, cît şi importanţei celor propuse în număr minim de prima”, însă e posibil ca printre cele şapţe-opţ exemplare să nu existe soluţia problemei confruntate, în acest caz conştientul retransmite subconştientului chestiunea în cauză devenită o enigmă angrenată morţeşte cu ţesătura de nervi a creierului – rezultat al excesivei curiozităţi a „eu”-lui. Si se poate întîmpla că acest proces de retransmitere să formeze un ciclu permanent, o continuă bătaie între componentele menţionate. Se presupune că în aceste condiţii individul este atacat de o nevroză care poate fi localizată într-un mod hazardat în orice organ de importanţă vitală. În situaţia cînd creierul este angrenat cu mai multe probleme ce determină un ansamblu de cicluri permanente, atunci acesta, cu mare probabilitate, coboară ca pe pîrtie spre demenţă. Regretatul neurofiziolog rus, acad. Piotr Anohin (1898–1974), la ale cărui discursuri am avut onoarea să fiu prezent, afirma cu certitudine că ipoteza lui Poincare este acceptată de neurofiziologia modernă – în calitate de condiţie suficientă. Adică, ansamblu de cicluri permanente pot conduce la demenţă, pe cînd nu orice demenţă are drept fundament această motivaţie.
O fină notă. Ipoteza lui Poincare conduce la nişte descoperiri extrem de profunde. Atît matematicile, cît şi ştiinţele naturale nu pot formula sau rezolva orice problemă, dacă nu intervine logica frumosului, intuiţia, precum şi viceversa, intuiţia, logica frumosului nu poate conduce la opere valoroase dacă nu este aplicată logica relaţiilor, adică, silogismele raţionale, chestiune indispensabilă de modul operării al creierului uman, aplicînd cele două emisfere cerebrale joncţionate prin fascicolul de nervi numit corpul calos. E cunoscut (nu-mi permite spaţiul a face trimiterile respective) că pentru individul dreptaci (nonstîngaci) alcoolul, nicotina, drogurile afectează mai întîi emisfera cerebrală din dreapta, responsabilă de intuiţie, de logica frumosului şi în aceste condiţii organismul devine euforic, predominat de emisfera cerebrală din stînga, responsabilă de construcţia silogismelor. Această libertate de propriile standarde ale frumosului conduce organismul la absurdităţi. Dar dacă mai ţinem cont de existenţa în creier a ansamblului de cicluri permanente, atunci demenţa cu siguranţă e pe prag.
4. Este firească chestiunea: prin ce se explică faptul că atunci cînd Titu Maiorescu îi propune lui Mihai Eminescu o catedră de filozofie la Iaşi, acesta o refuză? Motivaţia, probabil, e la suprafaţă – temerea de a pierde libertatea, inclusiv, libertatea de a cugeta asupra problemelor secolului, asupra nevoilor Ţării, asupra nedreptăţilor semenilor din Transilvania, din Bucovina, libertatea de a căuta soluţii pentru sîngerînda şi scumpa sa Basarabie. Această explicaţie se argumentează şi cu o paralelă. Valorosul poet şi filozof german Friedrich Nietzsche (1844–1900) la o vîrstă destul de fragedă, la 23 de ani, culmea succesului, cîştigă o catedră de filozofie la Basel. Peste un an se lasă benevol de ea pentru a deveni liber. Mai jos vom reveni la figura respectivă.
5. Într-o bună zi mi-am permis să afirm că precum o privighetoare comunică în microlumea sa prin triluri fără seamăn la fel şi Eminescu prin forme poetice irepetabile şi-a expus umanităţii viziunea sa asupra lumii – şi-n micro, şi-n macro. Peste cîteva zile de la data menţionată am norocul să fac cunoştinţă cu excelentul eminescolog Theodor Codreanu, care-mi făcu un scump dar, cartea sa „Dubla sacrificare a lui Eminescu”, CIVTTAS, 1999. Cu deosebită satisfacţie am citit afirmaţia elegantă a doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga în Prefaţa sa la volumul indicat: „De la Kant la Einstein, căruia i-a premers, Eminescu a desfăşurat enorma sa sete de cunoştinţe tot în dorinţa infinită de descoperire a adevărului. Dar cum vocaţia sa era aceea a poeziei, datele ştiinţifico-filozofice au fost încorporate în operă”. Această idee persistă într-o formă extrem de laconică în expunerea lui Th. Codreanu: „...păcatele...(adevărului) nu pot fi spălate decît prin crucificate”.
Acest dureros cuvînt şi toate cele cinci momente expuse mai sus ne încumetă a pretinde la un descernămînt al marii enigme – circumstanţele ce au predeterminat situaţia zguduitoare de la arderea firului de timp din existenţa fizică a Marelui Eminescu. Suplimentara noastră ipoteză se referă la răstimpul de dinaintea manifestării oricărui simptom de comportare bănuitoare, adică mult mai devreme de „ziua cea neagră: 28 iunie 1883” (vezi acelaşi volum, pagina 89) – începutul primei crucificări a lui Eminescu. Această perioadă am numit-o crucificarea cu numărul 0 a lui Eminescu sau autocrucificare.
Eminescu avînd o fire extrem de sensibilă în procesul de sesizare a celor citite, a fenomenelor din exterior, a noosferei, cu o facultate incomparabilă de memorizare a celor sesizate, cu un mecanism excelent de prelucrare a celor imprimate, cu replici imediate şi pline de rost la modificarea anturajului, volens-nolens şi-a angrenat pe viaţă creierul în problemele secolului său. Ţinînd cont de clasificarea ansamblului de probleme (vezi lemele 1 şi 2), este inadmisibil să nu se fi încleştat Eminescu cu problemele de vîrf, un lucru binecunoscut. Mă voi opri la un singur exemplu, într-un eseu al reputatului profesor universitar Dumitru Vatamaniuc din „Steaua”, 5-6-7, Cluj, 1981, se afirmă că Eminescu şi-a oprit lumina conştiinţei şi asupra fundamentelor aritmeticii: „Cine a zis unu a zis şi toată seria infinită a numerelor, cine a adunat unu la unu, acela a şi scăzut unu din doi, dar cine a făcut asta – acela are toată textura infinită a matematicii si a geometriei în cap”. Această problemă de ordin titanic pe timpul lui (vezi lema 1) întrece peste măsură facultăţile de inteligenţă ale oricărei persoane de pe atunci. Drama rezolvării unei astfel de probleme s-a întins practic pe un secol de la plecarea în nefiinţă a lui Eminescu. Nu e cazul a o descrie. Astfel, eu cred că ipoteza lui Poincare (vezi lema 3) poate fi aplicată şi în cazul Eminescu ca un miez primordial în marea sa dramă. Mi-e jenant că nu cunosc în detalii curriculumul vitae al lui Nikolaus Lenau (1802–1850), poet austriac, sau al lui Guy de Maupassant (1850–1893), menţionaţi cu aceeaşi ocazie de Th. Codreanu. Însă studiind în ruseşte, volumul lui Daniel Halevy „Viaţa lui Friedrich Nietzsche”, (Moscova, 1991), putem afirma cu certitudine că ipoteza lui Poincare se potriveşte şi mai bine în situaţia lui Nietzche (vezi lema 4). Acest fapt, ţinînd cont de substanţialul paralelism între aceşti doi atlanţi ai gîndirii universale, Eminescu şi Nietzche, dă şi mai multă credibilitate ipotezei lui Poincare asupra sorţii geniului nostru.
Mihai Eminescu... Mă întorc din nou la tine. Cu lacrimile tale lumea-şi tot clăteşte văzul, dezmerdîndu-te în fel şi chip – Steaua Dimineţii, Luceafărul cel Mare, Preafrumoasa Venus, Hyperion. Dar cînd aflu că acest din urmă nume îl mai poartă – şi o prăfuită lună de Saturn, am strigat: să se rescrie Străvechea Astronomie!. Faima Ta se revarsă de sus şi-n sus – ba în viituri de rimate silogisme, ba în ploi de stele. Şi căutat-am totdeauna să-ţi culeg de peste tot esenţa, dar mi-i peste putere. Cu zbuciumul Tău ai tot urcat pe lunga scară de probleme-cremene, avînd nezdruncinatul crez că există o hipercheie a întregului noroc pe Lume, a celui ascuns de Marele Demiurg. O! Înalta Lăcrimioară a geniului român, de la treaptă la treaptă curiozitatea-Ţi deveni un gigant potir în desfoiere şi tu cu nerăbdare pe-al tău propriu rug Te topeşti în flăcări, care risipindu-se spre Pămînt, născu o irepetabilă ninsoare de mărgăritare – o Românească Cale Lactee. Şi dacă astrul nostru Soarele, în evoluţia sa, va face praf din planeta Venus, inteligenta Rosa Del Conte ne calmează: Absolutul rămîne peste tot intact, îmi scuzi mizerabila mea îndrăzneală: eu te cred – un infinit compactificat.

Literatura şi arta, nr. 24, 2000