MAI ÎNTÎI A FOST… INTUIŢIA

Senatul Universităţii Pedagogice din Tiraspol a conferit în 30 ianuarie, 2001, titlu Doctor Honoris Causa academicianului Petru Soltan şi Dumitru Ghiţu. Publicăm discursul rostit la această festivitate de către academicianul Petru Soltan, eveniment important pentru viaţa culturală a republicii, precum şi pentru instituţia pedagogică tiraspoleană.

Onorate domnule rector, stimaţi membri ai Senatului, dragi colegi, scumpii noştri studenţi!
Multe bucurii am avut în viaţă, dar ca aceasta, de astăzi n-a fost nici una – cred eu din considerentul că pe timpul celorlalte evenimente aveam mai puţini ani. Adînca mea recunoştinţă pentru această onoare. Însă apropo de ani. În sală e prezent vechiul meu prieten, colegul de breaslă, profesorul universitar Ion Valuţă. Adesea, cînd ne întîlnim, dînsul scapă cîte-o vorbă: „Să ştii că înainte nu toate fetele erau frumoase. Pe cînd acum, unde nu te întorci – una mai frumoasă decît alta!” Chiar dacă şi marea bucurie pe care o trăiesc în acest moment ar putea, să se explice în mod analog, mulţumirea mea pentru această înaltă distincţie e fără margini. Plecăciunea mea pentru toţi cei care au decis s-o facă.
Referitor la faptul ce aş dori să vă vorbesc, să mă credeţi, mă aflu într-o situaţie extrem de delicată. De o pornesc cu matematicile – adorm sala, de mă opresc asupra fizicii nu-mi stă bine, avînd în sală atîţia reputaţi specialişti în acest important domeniu – domnii academicieni Dumitru Ghiţu şi Valeriu Canţer şi alte persoane înalt apreciate.
Aş dori să mă „agăţ" de vreo problemă stringentă. Noi nu putem defini corect Matematica, nu cunoaştem ce e conştiinţa umană. Enigmă e şi Gravitaţia. Conform lui Einstein aceasta într-un punct dat al spaţiului nostru – varietate tridimensională – e curbura varietăţii în acest punct. Dar aşa ceva e un simbol matematic. Ansamblul de lucruri pe care nu le cunoaştem e infinit, mare în raport cu cele bine cunoscute. Chiar o chestiune atît de simplă - cum să ne facem viaţa noastră, în acest stat mic, Republica Moldova, mai decentă, reprezintă un nod gordeian pe care nici marele Alexandru Macedon n-ar putea să-l taie cu spada sa. Deci nici la asta n-am să mă opresc. O să mă întorc la o problemă ce mă frămînta în tinereţe şi care pe atunci părea mai frumoasă ca altele. E vorba de faptul – poate computerul să modeleze integral fiinţa umană?
Miezul vîrstei mele era dominat de Cibernetică care pe atunci se manifesta ca o „tornadă” ce captiva în spiralele sale atotputernice orice spirit interesat de frumos, de fenomene originale, inedite, în acele timpuri eu ca şi mulţi alţii, credeam fără nici o rezervă în teza că, în cele din urmă, computerul ne va repeta fiinţa, întrecînd-o chiar în majoritatea facultăţilor umane. Această credinţă se bizuia pe faptul că viaţa organică îşi are originile pe Pămînt, chiar dacă acestea duc la adîncimi de miliarde de ani. Deci pe o cale mai economică, aplicînd raţiunea, ci nu principiile evoluţiei, mai devreme sau mai tîrziu, vom fi în stare sa repetăm acest curriculum vitae al speciei HOMO SAPIENS. Şi iată că ia foc zbuciumul unui nou domeniu ştiinţific şi interdisciplinar – Inteligenţa Artificială. Congrese peste congrese internaţionale se tot convoacă, demonstrînd uluitoarele modelări ale unor funcţii specifice fiinţei umane. După zeci de ani zbuciumul menţionat mai sus s-a cam potolit. Rezultatul acestor eforturi îl putem egala, cu un produs care merită un pic de laudă INTERNETUL. De ce am zis un pic referindu-mă la acest gigantic spaţiu informaţional? Mi-am, permis diminutivul nu numai din considerentul că INTERNETUL posedă toate cursurile societăţii umane, ci şi pentru că piatra de încercare o constituie marele lui defect – imposibilitatea de a produce ipoteze, idei originale, facultate specifică pentru orice creier uman. Computerul face poezii, compune muzică, demonstrează teoreme, însă toate acestea reprezintă produsul unor programe ce repetă gîndirea noastră raţională. Pe cînd chiar viaţa organică, cunoscută pe suprafaţa Pămîntului, pe lîngă raţionamente, produce ceva în plus care nu rezultă din raţionamente: altfel n-ar exista imensa variaţie de arte frumoase ce farmecă lumea, n-ar exista giganticul arbore al ştiinţelor care uimeşte lumea zi de zi. Se presupune că această suplimentară sorginte, născătoare de noi idei, se numeşte INTUIŢIE. Nu-i cunoaştem definiţia. O putem doar sesiza ca o componentă enigmatică atunci cînd ne ridicăm deasupra sinelui şi definim noţiunea de fenomen vital – la general, în mod abstract.
Fondatorii Ciberneticii zic că o entitate este viabilă, dacă aceasta posedă următoarele facultăţi: capacitatea de a observa, de a memoriza cele observate, de a prelucra cele memorizate şi în cazul că se schimbă anturajul să fie în stare a reacţiona rapid şi cu sens în favoarea sa. Un computer nu întotdeauna posedă acea din urmă facultate, fiind lipsit de intuiţie. Noi credem că mai întîi a fost intuiţia şi apoi din aceasta s-au ţesut raţionamentele. La rîndul său şi zbuciumul de raţionamente în rîvna de a atinge un scop poate să nască intuiţie – această ţintă e realizată sau este transcedentă, în urma căreia începe o altă zbatere de raţionamente. Au trecut zeci şi zeci de ani şi acum nu mai pot zice nici „da”, nici „nu” la dificila problemă: poate sau nu computerul să repete integral fiinţa umană? Un răspuns categoric, indiscutabil, depinde de faptul – fiinţa umană are rădăcini finite sau infinite. Dacă acestea sunt finite atunci, intenţionat mai repetăm odată, pe o cale mult mai economă, chiar de va ţine mii de ani: odată şi odată fiinţa umană va putea fi modelată integral şi deci transpusă, bunăoară, în metal, programe şi energie, în caz contrar acest lucru este imposibil. Sunt adeptul ideii că viaţa organică de pe suprafaţa Pămîntului nu are un început – cît de greu ar fi să concepem acest lucru.
La momentul actual nu mai sunt îndoieli că viaţa organică ar fi putut fi „sămănată” pe Pământ, răsărită din adîncurile Universului. Este cunoscută existenţa pe Terra noastră a unor gîndăcei de mărimea unui bob de mazăre care pot suporta temperaturi aproape de –273, zeroul absolut, presiuni de sute atmosfere şi pe care nu-i poate ataca radiaţia." La sigur că aceste entităţi pot să aterizeze pe suprafaţa Pămîntului din diferite colţuri ale Universului ca nişte fluturaşi atraşi, captivaţi de frumuseţea floricelelor de pe continentele oaze.
La fel este, cunoscut în urma unor investigaţii – recente – că pe fundul oceanelor, pe coastele dorsalei circulare (lanţ de munţi subacvatici ce înfăşoară ca o tivitură scoarţa Pămîntului); există o lume imensă de entităţi organice şi asta la temperaturi aproape de zero Celsius, la presiuni de sute de atmosfere, la un întuneric practic absolut. Acolo sunt scoici cu diametru de circa 30 centimetri. Tot acolo sunt nişte viermi tubicoli cu pene, înrădăcinaţi în sol şi lungi cît face înălţimea baschetbaliştilor. Aceştia n-au nici gură, nici aparat digestiv, însă, prin ei circulă un adevărat sînge cu hemoglobine de 30 ori mai mari decît ale omului. Vieţuirea acestora este radical deosebită de cea a entităţilor organice de pe continente. De exemplu la un gram de ţesut revine circa zece miliarde de bacterii. Viermii produc hrană pentru bacterii, iar bacteriile răsplătesc stăpînul în mod analog. Se întreabă, dar de unde procură energie? Pe continente energia este Soarele! Acolo, în acea lume stranie, rolul Soarelui îl constituie apa fierbinte ce izvorăşte prin orificiile de pe creasta dorsalei din miezul Pămîntului şi care conţine hidrogen sulfurat. Acesta din urmă şi este „soarele lor”. O chestiune şi mai curioasă sunt crevetele de acolo care posedă nişte bulbi de ochi fără cristaline. E firească surpriza: la ce servesc aceşti ochi în acel abis de întuneric, însă cînd s-a aplicat aparatul de fotografiat asupra stelelor abia vizibile în telescop, din orificii străbătea o lumină orbitoare din străfundurile Pămîntului pe întregul perimetru a dorsalei menţionate. Deci interiorul Pămîntului, sub litosferă, reprezintă un soare, iar lumea organică de pe coastele dorsalei poate că are alte rădăcini de providenţă şi asta toarnă apă la roata ipotezei noastre – rădăcinile fenomenului de viaţă în sensul definit mai sus ţin de infinit.
Este indispensabilă chestiunea extrem de enigmatică: dar cum împăcăm ipoteza noastră cu cele din Sfînta Scriptură?
Am scris-o şi am expus-o de mai multe ori. Simt un disconfort a o mai repeta odată. Dar altă soluţie nu am – cu atît mai dureros că ideea nu-mi aparţine.
Se presupune că Universul nostru constă din trei subuniversuri: unul format din particule cu viteza mai mică decît cea â luminii, al doilea – din particule cu viteza luminii, şi cel de al treilea – din particule cu o viteză ce o întrece pe cea a luminii. Aceste trei Lumi sunt numite respectiv: Subuniversul Bradionilor, Subuniversul Luxonilor şi Subuniversul Tahionilor. Materia vie e o joncţiune de bradioni şi tahioni. Noi cugetăm cu ajutorul tahionilor. Bradionii formează suportul- materia, iar tahionii reprezintă spiritul nostru. Suportul-materia cu timpul se învecheşte şi nu mai rezistă, pe cînd structura de tahioni se desprinde de corpul bradionilor şi „pluteşte” în Subuniversul respectiv, unde e presupus că şi se află Puterea Supremă – Dumnezeul. Acest mod de univers e acceptat de prea puţină lume. Drama constă în faptul că noi nu dispunem de un alt model mai credibil.
În fine, vă mulţumesc tuturora pentru atenţie, fiecărui în parte din cei prezenţi.

Anul 2001.