luni, 23 ianuarie 2012

COŞNIŢA LUI SPIRIDON VANGHELI


Bucureşti. Sărbătoarea celor 60 de ani ai lui Grigore Vieru. Lume multă. Ai fi crezut că e o nuntă a două capitale. Eu, mai străinel, mă ţineam de vechile mele cunoştinţe, Eleonora şi Spiridon Vangheli. La un moment dat, frumoasa şi delicata consoartă a maestrului se retrage, favorizându-ne setea de vorbă. Ne plimbam agitaţi pe spinoasa pânză de probleme, bunăoară, de la cele dureroase de acasă până la cele curioase: mamele din America dispun de un aparat special pentru a dezmierda cît mai devreme fătul de sub inimă şi multe altele. Dumnealui îmi arată două volume splendide pe care mi-era frică să le iau în mână: nu cumva să le scutur argintul, să afectez harul vanghelian materializat atât de reuşit. Volume pe care le-ar dori orice tată, de la plugar la rege. Iepurele care bătea toba din Literatura ţi arta, mi-am zis că acest Toboşar e valabil pentru toate popoarele. De aceea poate în imaginaţia mea Spiridon Vangheli seamănă cu un nuc înalt, ramificat şi generos precum e Delta Dunării, şi cu dulcii miezi căutaţi de copiii lumii. Iată că ajungem şi la problema tulbure a şcolilor de la noi. Brusc, ochii i se aprind:
– Da' la Coşniţă cînd mergem? Să le duc elevilor nişte cărţi din acestea.
Am tresărit. Doar cu o clipă în urmă, dădusem de rîndul „...Guguţă, acest mic român cu suflet mare...” (Gottfried Proisler, Germania), sau „Guguţă e un veritabil român...” (Ulla-Laisa Heine, Finlanda).
– Mergem, răspund eu cam tărăgănat. Dumnealui poate nu ştie ce semnifică „Transnistria”, acest străbun pămînt, răstăiat şi călcat de toate seminţiile (vezi, cel puţin, vehementul eseu al lui Nicolae Dabija, LA, 12/X'90). Poate nu ştie chiar ce reprezintă Coşniţa, desculţul meu amar şi dulce. Şi veveriţa-mi de memorie coboară fulger în scorbura timpului...
În graiul maramureşan coşniţă înseamnă prisacă, eternizând astfel viaţa entităţilor respective în comun.
Satul nostru, o străveche selişte de răzeşi, e întins pe o bandă lungă de anină, de nisip, paralelă curgerii Nistrului şi tăiat de şase drumuri în acelaşi sens ce duc spre miază-zi, spre faimoasa pădure din lunca râului. Primul descălicat de seleşte, credem noi, a fost Drumul cel Mare. Scăpătând de pe coasta lui Trăian, deal de la gâtul Cotului, coboară mai întâi spre o mănăstire de bărbaţi, cunoscută-n jur prin ţuguiata sa bisericuţă din bârne, acum înghiţită de moluzul vremii. Dar atât îi mai dau de urme mânioasele ape ale Turlei, porecla vrăjmaşului de Nistru. Acestea năvălind la vale cu furie şi bătând în malul ridicat, în galbenul de lut, dezgolesc şiraguri de schelete, pare, ghilosite-n lapte şi ascunse într-un strat adânc... Semne ale unui mare cimitir. Apoi acest drum cotileşte spre pădure atât cît ţine banda. Pe ambele-i părţi case cu pridvoare şi beciuri răsfăţate, ocrotite de înalte îngrădituri. Dacă în Susul Satului gardurile şi stâlpii de la poartă sînt ticluite din piatră, atunci cele din Jos, împletite din nuiele cu repetate brîie de alun mai gros, iar porţile, de două ori mai cocoţate, nişte podoabe ornamentale cu lemn de stejar şi ocrotite cu acoperiş şindrilit susţinut de cei doi uşori. Ciudat lucru, partea de sus a satului îşi are aceste îngrădituri făcute din piatră, inclusiv cei trei uşori de la poartă şi portiţă, văruite în alb şi conturate cu linii albastre, exact ca la creştinii din Etiopia, iar cea de jos repetă stilul din Ţara Maramureşului. Drumul cel Mare sparge la mijloc de sat o imensă piaţă, unde în zilele de joi şi duminică se adună târgul, iar după amiezile de sărbători renumitul şi hărmălăgiosul joc din Coşniţa.
Aici se întâmplă marile bătăi dintre cele două părţi ale satului. Desigur, se încaieră flăcăii, cele două grupări ce reprezintă respectiv Josul şi Susul satului, având fiecare dintre acestea câte un ales mai puternic în frunte. Motivele de război puteau porni de la o nimica toată. Era de ajuns ca un flăcău din Susul satului să îmbie la joc o fată din Josul mai bogat şi mai cu tradiţii. Dar grozavele bătăi puteau să aibă şi altă coloratură, aş zice eu, politică. Când domnitorii Moldovei stăpâneau mai bine pământurile de dincolo de Nistru, pe cal erau cei din Josul Satului, însă dacă această stăpânire slăbea, bunăoară, din cauza turcilor, atunci cei din Susul Satului în alianţă cu tătarii ce deserveau administraţia turcească făceau dangătul de clopote. Rânduiri de influenţă avură loc chiar şi în cazul când Rusia ocupă Transnistria, însă cu precădere în favoarea celor mai gospodăroşi. Dar iată că se schimbă puterea şi in Rusia. Susul Satului învie.
Anii '20. Sovietele. Fruntaşii Susului ajută a mătura podurile celor din Jos. Ăştia din urmă se opun, chiar se răscoală. Tiraspolul îi potoleşte. Mulţi fug în Basarabia.
Anii '30. în partea de sus se fac primul colhoz, pichetul de grăniceri, fabrica de conserve cu un coş înalt ce substituie clopotniţa demolată şi cu o sirenă în loc de clopote, care la fiecare opt ore băga în friguri întregul spaţiu al cotului de Nistru. La mijloc de sat se edifică un enorm teatru, folosind şi lespezi de mormânt şi piatră din clopotniţa demolată, cu săli de iarnă şi de vară, unicul după cel din Tiraspol. Las' să moară de invidie cei din Basarabia. Susul satului e deasupra.
Dar iată, se năpusteşte peste noi groaznicul război din '41. Populaţia din sat e strămutată la zeci de kilometri spre răsărit şi aciuată prin bordeie. Trec nemţii. Oamenii se întorc la case. în sat e administraţie românească. De acum, Josul satului e pe vârf. Se restituie pământurile. Biserica se redeschide. Clopotniţa crescu din nou. Joc şi hore-n sat. însă orice noroc conţine şi un iz de paradox, în duminica de 14 mai '44, de pe Dealul lui Troian curg în curmeziş şiraguri de soldaţi sovietici, ajutaţi din spate de un roşcat răsărit de soare, în Sus se încinge o nemaivăzută chefuială, pe la porţi, pe tancuri-chiuituri. Nemţii situaţi în galeriile de pe dealurile din Basarabia o lasă să se îngroaşe. Peste două zile, întregul Cot de Nistru deveni un iad, prins morţeşte-n laţ. Nemţii intraţi în sat scot din beciuri suflet cu suflet şi lumea din sat e dusă în sudul Basarabiei la fostele colonii germane... La sfârşit de august oamenii revin la baştină. Peste tot pârjol, paragină, căzutele caise şi mii de cadavre ciupite de ciori şi uscate de soare.
Satul îşi vine în fire abia peste câteva decenii. Susenii şi josenii nu se mai bat. Mizeria, foametea din '46, '47, deportările din '49, sclavia îi ţin cuminţi pe toţi. Nu se mai face nici iarmaroc, nici joc. încep experienţele agricole. Se taie renumita pădure. Pereţii bisericii dosesc bipezi la nevoile fireşti. Semn că s-a terminat cu buna-cuviinţă în sat. Ori poate numai pare?
Delegaţii numeroase din Coşniţa la Marile Adunări Naţionale. Un grup de joseni iniţiază restaurarea bisericii. Hramul din '91. Oaspeţi – Preşedintele Republicii! Mircea Snegur, ministrul culturii Ion Ungureanu. Satul, sub tricolor, întinde o horă. în preajma lui l decembrie Tiraspolul blochează toate trecerile peste Nistru. Nişte suseni doboară steagul. Gardiştii tot zădără satul. Şi nu zăbavă, îl şi înconjoară. Apar baricade. Poliţiştii, voluntari fac bastion din fabrica de conserve. Chişinăul trimite peste apa Nistrului câteva „amfibii”. Se alătură şi tineri ai satelor din cotul râului. Frontul se mută pe Dealul lui Troian. Podul de la Vadul lui Vodă e liber. Trec înrolaţi fraţii basarabeni. Lupte grele... de săptămâni şi luni. Cum s-a terminat, se ştie. în Coşniţa rămâne un strat gros de praf amar. în '94 sătenii îi votează pe agrarieni şi Doamne fereşte să le spui că limba le e română.
Astfel vizita lui Vangheli nu putea să nu îngăduie. Trec aproape doi ani. Apar nişte semne mai bune. Zvonurile că Spiridon Vangheli a pornit să viziteze Coşniţa se înteţesc. Radioul, televiziunea îşi propun serviciile, dar eu stau cu frica în sân. Doar maestrul se află în postura cumpenei de fîntînă: la un capăt ciutura, iar la altul – o piatră grea de moară. Va fi în stare oare Spiridon Vangheli să scoată apă limpede şi din fântânile de la Coşniţa? Mi se sfărâmă mintea-n contradicţii.
Data vizitei se anunţă, dar circumstanţele o amână. 23 aprilie '97. Aplecarea cumpenei este inevtabilă. în acea zi crapă cerul: ploaia turna nu cu găleţile, ci cu „barelele”, semn de bun augur pentru ciutura lui Vangheli.
Ce s-a întâmplat la şcoala din Coşniţa s-a scris în LA, a difuzat radioul şi televiziunea. Doar un detaliu. Maestrul e în dialog direct cu lumea. Dar lume, nu glumă, mai ales clasele primare. Toţi aprinşi, de tocmai tremurau când ridicau minutele pădure şi strigau „nenea Spiridon”, „bunelul Vangheli”. Profesorii, elevii din clasele mai mari stăteau în jur, ai crede, dilatînd pereţii. Şi iată creatorul lui Guguţă întreabă: - Da' cum se numeşte limba noastră?
Un gigant cazan explodează-n clocot:
– ...română! ...română! ...română!...
Avui impresia că un sunet sparge tavanul, rupe apele Nistrului şi se rostogoleşte tocmai dincolo de Dunăre.
Ce-i dulce apa de la Coşniţa, de la Coşniţa lui Spiridon Vangheli.
La plecare, un profesor de acolo îndrăzneşte: să-i aduc şi pe Vieru, Dabija, Matcovschi, Druţă. Remarc: Vangheli nu e adus de mine..., dar o să le transmit şi lor rugămintea.
În drum spre Chişinău, lăsând în urmă pătimitul cot de Nistru, mi-am zis: copilaşii din prisaca-Coşniţă de mult ştiu gustul dulce al miezului de nucă ce conţine pe lângă altele şi vitamina E, atât de necesară pentru eternizarea vieţii în comun a speciei umane cu inteligenţa Toboşarului, în special a bietului nostru neam. Graţie Nucului!

Literatura si arta, nr. 25, 1997

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu