ÎNTR-O LACRIMĂ DE LUMINĂ – O ETERNITATE ÎMPACHETATĂ

Grig. Ce nume nostim în arealul nostru românesc. Astfel era dezmierdat pe timpuri Grigore Vieru de Ion Druţă – probabil pentru admiraţia pe care i-o purta atât pentru capodoperele-giuvaere ce-l făcea să-i rezoneze rădăcina firii, precum o fac timpuriile lalele de pădure, cât şi pentru purtătorul acestora – o lacrimă de lumină, un suav ram de măslin neprihănit, încununat cu o frunte – suprafaţă de mare lină, care-şi ţine în adăpost, prin culoare, prin adâncime, doi ochi ai acestei ape şi un alungit triunghi de faţă netezit. Doamne, iartă-mă, de-l potrivesc cu dragul nostru Christ. “Acest Grig – un rostogolit ecou de pe zăpezile seculare, neatinse ale munţilor din Scandinavia”, explica pe atunci Druţă.
Grigore Vieru… Dacă Domnul nu ni l-ar fi dat, gustul vieţii mele ar fi fost mult mai amar. Să-i fim recunoscători, cu plecăciune orientală, vorba lui Aureliu Busuioc.
Şi acum care mi-ar fi cuvântul meu de omagiu cu ocazia cunoscutului eveniment? Eu, coborât de pe Babilonul Matematicilor, mi-aş lua un enorm păcat pe suflet, descosându-i ansamblul menţionatelor capodopere cu sculele mele de literat trunchiat: ar râde lumea nu sub nas, ci în hohote. Sigur, nu mi-e frică de celebrii Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Theodor Codreanu, Nicolae Dabija, Spiridon Vangheli, Adrian Păunescu, Ion Ungureanu, Alexandru Cistelean, Vasile Vasilache, Anatol Codru, Stelian Gruia, Vladimir Beşleagă, Serafim Saca, Ion Ciocanu şi mulţi alţii de talia acestora pe care îi întâlneşti în compacta sa plachetă “Grigore Vieru, adevăratul” de la ilustrul Mihail Dolgan (utilizând-o în cele ce urmează de mai multe ori, notând MD). Aceste personalităţi cu înţelepciunea şi experienţele sale, poate, din contra, m-ar încuraja, precum au făcut-o mulţi dintre aceştia spre profunda mea recunoştinţă. Mi-e teamă de altă lume. Pe când Nicolae Lobacevschi şi Jànos Bolyai descoperă geometria neeuclidiană, regelui matematicienilor de pe atunci, Karl Gauss, îi era cunoscută aceasta, însă n-a încercat s-o expună cuiva. Când e întrebat: “De ce?”, Gauss replică cu zâmbet: “Mi-a fost frică de râsul beoţilor” (locuitor al provinciei separatiste elene Beotia, aliată imperiului persan, şi din acest considerent supranumiţi: cei mai proşti din lume).
Deci plăcerea noastră nerăbdătoare nu e a descoase, ci mai degrabă, a-i potrivi cununa meritată cu o trenă fără capăt spre Univers, chiar dacă realitatea nu ne permite. O vom face virtual, desigur, aplicând nişte procedee din Babilonul indicat. Un alt dulce imaginat e o consecinţă extrem de importantă ce rezultă din acea trenă.
Cunoscând practic întreaga operă a lui Grig Vieru şi mai ales de peste jumătate de secol pe însuşi Domnia sa mi-am format un concept asupra acestui cuplu pe care este imposibil a-l dezrădăcina din subconştientul meu.
Zeci şi zeci, chiar dacă nu sute de metaliteraţi, valoroşi condeieri, personalităţi marcante din domenii depărtate de litere, mii şi mii de simpli cititori s-au pronunţat răspicat cu privire atât la valoarea cuplului “Grigore Vieru şi opera sa”, cât în parte şi la fragmentele acestuia. Fiecare a fost inedit în modul său de a evalua şi oricare, pe lângă, partea lăudabilă, sau adaugă câte un strop, pe unde mai mic, pe unde mai mare, de păcură sau de miere. Astfel spus, dacă unul diminuează, altul exagerează acest irepetabil cuplu (a se vedea cel puţin MD). Şi asta inevitabil, se va repeta şi în viitor până la cele două scânduri şi cu certitudine şi după.
Starea de lucruri menţionată î-mi zguduie firea şi mă obligă cu toată patima mea să expun o paralelă: din punct de vedere al metamatematicii (matematica matematicilor) hiperbola, parabola, metafora se definesc la fel, distingându-se doar, să zicem, prin volum, ceea ce nu contravine descrierilor milenare ale acestora.
Din mai multe colţuri ale Lumii, făcându-mi cald la inimă, au răsunat voci cu ponderi ce au lăsat urme adânci (cavităţi) pe infinita plasă de valori. Esenţa acestora era comună: Grigore Vieru e cea mai mare stea poetică a vieţii româneşti contemporane. Dar pentru noi, cei de pe Pământ, Soarele e cel mai mare astru. Şi noi îl vom exploata pentru a ne expune paralela.
Soarele dispune de o Coroană (un subţirel inel de argint sclipitor – promisa lumină a lui Grig – care se vede bine cu ochiul liber în timpul eclipselor totale), pe când această din urmă – de o lăţime constantă în toate direcţiile, numită Diametru. Acum să facem un exerciţiu – să aflăm câte lungimi ale Diametrului constituie lungimea Coroanei. Anticipăm soluţia: dacă din oricare colţ al Universului s-ar efectua această calculare, rezultatul va fi acelaşi şi foarte intrigant. Rezolvarea acestei probleme, care pare fantastică, poate fi încercată pe o foaie de hârtie, având la dispoziţie un compas, o riglă gradată şi un creion – chestiune bine cunoscută de cei curioşi şi cu studii medii.
Să ne scuze cititorul de incifrata judecată adusă imediat mai jos.
Acea valoare a Comunei lui Grig măsurată cu Diametru acesteia, notată fiind prin raportul C:D, se face treptat şi aproximativ fără a ajunge la vreo limită printr-un număr finit de măsurări. Acest raport C:D este cunoscut în matematică prin simbolul , literă minusculă grecească, pronunţată prin pi şi are o istorie fabuloasă, începând cu antichitatea, însă pe noi nu asta ne interesează în esenţă, ci doar faptul că este imposibil a-l prezenta în lumină absolută printr-un număr finit de cuvinte. Şi anume:
3< <4;
3,1< <3,2;
3,14< <3,15;
3,141< <3,142;
3,1415< <3,1416;
3,14159< <3,14160;
3,41592< <3,41593;
.......................................

Aceste perechi de aproximări tot mai precise şi mai precise ale lui determină un şir nemărginit şi tocmai la infinit părţile din stânga şi din dreapta se egalează. Exact precum este imposibil a exprima printr-un număr finit de cuvinte valoarea cuplului “Grigore Vieru şi Opera sa”. De exemplu, o apreciere aproximativă o aflăm şi la MD. Doar câteva mostre. Eugen Simion: “Grigore Vieru – un poet cu lira-n lacrimi”. Ioan Alexandru: “...imn(ul) închinat mamei este o capodoperă de valoare universală”. Mihai Cimpoi: “Omul lui Vieru este omul adamic de la începutul lumii care cade în istorie sau omul christic “răstignit” de o istorie vitregă”. Andrei Strâmbeanu: “Rămâne un mister cum un poet poate fi atins de geniu când e vorba de poezie şi rămâne copil când e vorba de politică”.
Iată acum ţin să mă întorc la consecinţa promisă.
Tot lui Andrei Strâmbeanu îi aparţine afirmaţia: “…a contribuit în asemenea măsură la procesul de renaştere naţională a basarabenilor, încât, cu ocazia Podului de Flori, în semn de dragoste şi recunoştinţă, Grigore Vieru a fost dus pe braţele oamenilor peste apa Prutului”. Noi ţinem să-l completăm.
N-am să uit… Nou constituitul Front Popular ajunge la situaţia că era nevoie de un Preşedinte. Într-o după-amiază cu soare, în Salonul cu acel renumit Cămin al Uniunii Scriitorilor, executivul respectiv discuta problema în cauză. În cele din urmă se decide: Grigore Vieru. Acesta practic a fost adus în braţe. Domnia sa refuză, însă se acceptă propunerea sa din aceleaşi “dragoste şi recunoştinţă”. Preşedinte devine reputatul poet Ion Hadârcă. O personalitate precum e Grigore Vieru, profund cunoscător a vieţii social-economice, subtil filozof, este imposibil să nu-şi fi dat seama ce ar fi valorat în viitor postura de Preşedinte al Frontului Popular. Argumentul care urmează este elocvent.
Un sfârşit de noiembrie a lui 1990. Amurgul cade devreme. Ion Druţă sosit la Chişinău cu câteva zile înainte de 13 noiembrie a anului menţionat când o ştia că TVR1 o să anunţe alegerea Domniei sale la prestigioasa postură – Membru de onoare al Academiei Române, se reţine vre-o două săptămâni în luxosul apartament al complexului hotelier “Codru”. Într-o seară Grigore Vieru, care fu şi dânsul ales, şi umila mea persoană suntem oaspeţii dumnealui. Agăţeam în discuţie diverse probleme. E o enigmă de ce inteligentul şi elegantul Ion Hadârcă, Preşedintele Frontului Popular, nu a fost propus pentru postul de şef al Noului Parlament, adică pentru postul de prima persoană a republicii. Ideea că e nevoie de un plenipotenţiar Preşedinte plutea în aer.
– Noi credem că mata eşti cea mai potrivită candidatură pentru Preşedinte de republică, îi zice pe neaşteptate Grig Vieru. Expresia feţei lui Ion Druţă deveni indiscifrabilă. Doar pupilele ochilor ceia albaştri deveniră mai mărite. Dânsul se ridică de pe scaun, se întoarce cu spatele spre noi şi trecu în altă cameră, chipurile, are ceva de făcut. La întoarcere, Druţă cu voce moale zice:
– Am comandat ceva de ale gustării, şi la subiect nu s-a mai revenit.
Timpul coboară ani şi ani la vale, pe când dragul nostru Grig Vieru pe lângă “un caracter de cremene”, dispunea de o modestie şi mai tare pentru a visa la postul cel mare. Însă păcat, sacramentala frază: “Eu am să-mi cresc cititorii mei” conţine un depozit de “pulbere” mult mai puternic decât a educa lumea să citească. Dar viaţa îşi are versantele sale.
În fine, Cununa lui Grig cu trena sa exprimată prin clasicul simbol , î-mi face exclusivul dor să-l developez chiar şi lumii care nu îl ştie:
– ÎNTR-O LACRIMĂ DE LUMINĂ – O ETERNITATE ÎMPACHETATĂ.

Literatura şi arta, nr. 6, 2005