MOMENTUL ADEVĂRULUI

Recunosc, titlul nu e original, esenţa lui e veche cât lumea. Ea exprimă o stare de lucruri, nişte circumstanţe, care fiind aplicate, bunăoară, asupra unui destin, îl silesc să recunoască un adevăr ascuns în dedesubturile memoriei, chiar poate şi ale subconştientului. Expresia este utilizată rar şi nu are un echivalent. Întrucâtva ar aproxima-o doar „momentul sacramental” din lexiconul catolicilor. În tinereţe am citit şi un roman cu subiect de contraspionaj, purtând exact denumirea în cauză, însă având şi un subtitlu descifrat. „Momentul adevărului” e ca un fulger care te absolvă de un păcat după care chiar şi decesul poate fi o floare la ureche. Pentru interpretări mai argumentate se cer exemple. Însă mai întâi e nevoie de o paranteză.
De firul vieţii mele sunt legate nişte relaţii episodice cu o seamă de figuri de înalt rang ale RSS Moldoveneşti. Le-aş numi personalităţi ale timpului, făcând abstracţie de faptul că acestea, în procesul de renaştere naţională, au fost declinate şi foarte dur , ca adversari ai neamului românesc şi reprezentanţi ai doctrinelor „popor moldovenesc”, „limbă moldovenească”. Contactele în cauză, cred eu, aveau la rădăcină un paradox: dintr-o parte, eu, originar din Transnistria, adică componentă organică a cohortei care în fond diriguia republica – conform principiilor dictate de Moscova, pe de altă parte, prieten al basarabeanului Ion Druţă, admonestat de această putere şi care, cel puţin în mod implicit, pe atunci, nu era adeptul doctrinelor menţionate (a i se vedea volumul “Ora jertfirii”, Chişinău, Editura Cartea Moldovei, 1998; în care pe lângă alte lucrări e inclus şi un dialog cu o denumire ce coincide cu titlul nostru, însă raportat la procesul de creaţie).

Iachim Grosul...

Transnistrean, fecior de ţăran, născut în 1912, ocupă cele mai înalte ierarhii ştiinţifice, tratând istoria Basarabiei a secolului XIX de pe poziţii marxiste şi ale intereselor Puterii Sovietice. Autoritate supremă în problemele respective. Prim Preşedinte al Academiei de Ştiinţe din RSSM (1961–1976) şi organizator al multor instituţii afiliate, desigur, conform standardelor ce existau pe atunci. Delegat al mai multor congrese ale Partidului Comunist din RSSM şi URSS, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din URSS, redactor-şef al „Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti” şi suplinitor al multor funcţii publice atât republicane, cât şi unionale. Am făcut cunoştinţă cu domnia sa abia prin ianuarie 1973, când mi-a înmânat legitimaţia de membru corespondent al Academiei chişinăuiene. Felicitându-mă, simt cum ochii lui semicăprui mă sfredelesc atent dintre pleoapele mijite, iar faţa-i uscăţivă emană o dungă de zâmbet binevoitor. O aluzie de încurajare. Într-o subamiază din aprilie 1973, fiind deja director al Institutului de Planificare şi membru al Prezidiului Academiei de Ştiinţe din Republică, îi zăresc silueta dumnealui în holul mare al hotelului „Moscova” de lângă Kremlin. Stătea de vorbă la o măsuţă cu un bărbat de vârstă înaintată şi albinos la expresie. Îl salut, iar dânsul îmi propune să iau loc lîngă ei. Grosul mă prezintă istoricului-academician Minţ şi-mi face complimente: „Naşe buduşcee... Cerez paru let mî ego perevedem v Akademiu. O nem zabotitsa licino Keldâş (matematician cu renume, Preşedinte al Academiei Unionale şi, un excelent cunoscător al operelor de pictură universală n.n.)... I mejdu procim, ia uznal o nem (e vorba de persoana mea n.n.) ot moego sâna. On bâl v Rumânii i po vozvraşcenii skazal, cito tam znaiut toliko o dvuh matematicah Moldavii – eto Gohberg i Soltan”. (Viitorul nostru... Peste doi-trei ani o să-l transferăm în cadrul Academiei. Personal Keldâş îi poartă de grijă... Apropo, eu am aflat de existenţa dumnealui de la feciorul meu. Acesta a fost în România şi la întoarcere îmi spune că acolo se cunosc doar numele a doi matematicieni din Moldova – e vorba de Gohberg şi Soltan). Şi acasă, adică la Chişinău, atitudinea Preşedintelui faţă de mine era tot mai caldă şi mai sinceră, aplicând formula „per tu”, asta poate şi din considerentele că eram cel mai tânăr membru al Academiei. În 13 februarie 1974 Prezidiul hotărăşte a anunţa un loc vacant de academician la matematici pentru persoana mea. Vorba profesorului meu Vladimir Boltyanski, când ajungem la situaţia că rezolvarea unei probleme e la stadiul momentului adevărului, striga:”Pticika v carmane!” (Soluţia e în buzunar!). Dar n-a fost să fie aşa. În toamna aceluiaşi an, Grosul mă invită la el în birou şi-mi rosteşte verdictul: „Ia vânujden sneati vaşu candidaturu: ne proiavili sebea na postu direktora” (Sunt impus să retrag candidatura dumneavoastră: nu v-aţi demonstrat facultăţile în postura de director). Desigur un argument inventat. Motivul era mult mai profund: îl intuiam. Şi iată, în martie '76 este ales vicepreşedinte al Academiei Artiom Lazarev, care invitându-mă la o discuţie discretă în spaţiosul său birou, mă previne: „Vam nado bâti predelino ostorojnâm... Vaşi vzgleadî, no i opredelennoe povedenie – ia bî nazval ih grehami molodosti – mogut vas pogubiti” (Mata trebuie să fii precaut la maximum... Viziunea, chiar şi o anumită comportare a dumitale – eu le-aş numi păcatele tinereţii – pot să vă distrugă). La unele dintre aceste „păcate” am să mă opresc mai jos, însă la sigur existau unele despre care ştiau mai bine serviciile secrete ale Academiei şi deci şi Preşedintele ei. În luna mai a lui 1974, prin Academia din URSS, sunt invitatul Academiei de Ştiinţe a României (astfel se numea pe atunci). La plecare mi s-a dat un însoţitor. Înainte de a rosti discursul meu plenar din cadrul unui simpozion internaţional, mulţumesc gazdelor pentru invitaţie, menţionând că-mi face o deosebită plăcere să mă aflu prima dată în Bucureşti, ce seamănă cu o floare desfoiată de bujor. La finele discursului un reputat profesor din California mă întreabă: dar de unde cunosc atât de bine româna? Fiind prudent, am explicat că am studiat-o la Moscova. Un fir de zâmbet apăru şi în ochii sticliţi ai lui Miron Nicolescu, Preşedintele Academiei Române. Întors acasă, peste un timp nu prea lung, fostul meu însoţitor îmi propune o întâlnire pe un loc mai dosit de lume. Îmi spune că dânsul este obligat să prezinte o dare de seamă la secţia 2 a Academiei cu privire la vizita noastră în România, însă nu ştie cum să scrie „a vorbit într-o frumoasă limbă moldovenească sau română?”. Ţin minte că am zâmbit. Dar faptul că a informat Preşedintele asupra succesului pe care l-am avut la Bucureşti mi-a spus-o personal. În vara lui '76 Iachim Grosul e internat la spital. Am mai vorbit despre acestea în articolul „Din raniţa forţei imperiale” („L.A.” din 17 iunie 1999). Aici o să mă limitez doar la miezul necesar pentru aceste rânduri. Fiind cu foaia de deplasare pentru a pleca la Mensk, din anticamera Preşedintelui AŞ, mi se transmite că sunt chemat urgent de Iachim Sergheevici Grosul la spital. Ajuns acolo, sora de caritate mă previne să nu-l reţin prea mult: cu câteva ore în urmă i se făcuse o transfuzie de sânge. Intru cu mare grijă: nu cumva să-i fac vreun deranj. Fiind întins pe un pat din anticameră, mi-arată cu mâna să mă aşez mai aproape. Rugămintea-i a răzbătut de la talpa firii: să am grijă de feciorul său. Bietul preşedinte... ştia că zilele-i sunt numărate şi era totalmente lipsit de cele ce se plăsmuiau sus de tot. Apoi fără să se mai uite la mine murmură: „Noi avem o limbă, dar facem din ea două”, şi-şi lăsă în voie, pleoapele semn că întrevederea noastră a luat sfârşit. Revenit din deplasare, găsesc necrologul semnat de şefii republicii, de persoane cu post înalt şi de membrii Prezidiului Academiei. Numele celuia care a reuşit să fie martorul momentului adevărului lipsea. Să fi fost implicat în jocul morţii acel salon? S-ar putea.

Ivan Bodiul...

Precum scrie chiar dânsul în recenta carte „Dorogoi jizni” („Pe drumul vieţii”, Chişinău, 2001), s-a născut pe malul Bugului, în 1918, într-o familie de ţărani moldoveni cu 9 copii. Pe timpul Noii Politici Economice (NPE), familia sa dispunea de 5 desetine de pământ arabil, căruţă cu cai, plug, vacă, o turmă de oi, scroafă cu purcei, păsări şi multe altele necesare la o gospodărie mare. Surplusul de produse era dus la târgurile din Voznesensk, Nikolaev, Odesa. Dar iată că în 1929 după NPE porneşte colectivizarea. Încep răscoalele în sate şi nevoile în familii: oamenilor le era milă de cele agonisite. „Pravda, ne bez sojalenia” (Desigur, nu fără regret) familia Bodiul a dat în colhoz caii, căruţa, inventarul ce ţinea de arat şi semănat. Dar iată că cele circa 20 de oi stăpânul casei împreună cu feciorul său „Vaniuşa”, ocrotiţi de giulgiul întunecat al nopţii, le duc pe furiş la măcelărie, vânzându-le la un preţ impus, deci mic, doar pentru a salva ceva din averea lor. Un moment al adevărului. Mai târziu, acel băietan de 11 ani, pe parcursul vieţii uită de durerile părinţilor şi-şi întoarce vectorul conştiinţei la 180 de grade. Îi cade în cale mult noroc, mai ales cel de a ocupa înalte posturi de conducere în URSS. A fost circa 20 de ani prim-secretar al Partidului Comunist din Moldova, apoi câţiva ani viceprim-ministru al Guvernului Sovietic. În perioada de prim-secretar s-a impus ca stăpân cu putere absolutară, transformând RSSM într-o colonie eficientă a Imperiului Sovietic. Influenţa lui s-a răsfrânt şi asupra carierei mele. La solicitarea Biroului de Matematică al Academiei din URSS, dânsul susţine candidatura mea la postul vacant de membru-corespondent al AŞ republicane, sesizând totodată acelaşi Birou dacă persoana mea se potriveşte şi pentru conducerea AŞ locale şi obţinând un răspuns afirmativ, dânsul sugerează ideea de a mă înainta la postul de director al Institutului de Planificare, chestiune lipsită de o logică firească. Eu, practic reprezentant al matematicilor pure, cu „piramida”-mi construită la Universitatea de Stat, doctor habilitat, profesor, membru al AŞ, şef de catedră şi de facto director al Centrului de Calcul recent iniţiat de mine, să fiu plasat brusc într-o funcţie despre care habar n-aveam, mai ales că potenţialul instituţiei în cauză abia constituite era aproape de zero. Două luni de chin istovitor. Decizia mea tot înclina spre refuz – cei de la „Gosplan” erau la curent. Într-o dimineaţă sunt urgent invitat de către rectorul universităţii, Artiom Lazarev, în biroul lui. „Molodoi celovek, kogda verh predlagaet, bolşe bedî ot otkaza, nejeli priniatia predlojenia. Iakim Sergheevici pozvonil i peredal mnenie Bodiula: „Ego nado propustiti cerez jernova jizni”. Ne droji i idi” (Măi băiete, când susul te solicită, refuzul aduce o nenorocire mai mare, decât în cazul acceptării. Iachim Sergheevici m-a sunat şi mi-a transmis părerea lui Bodiul: „Dânsul trebuie trecut prin râşniţa vieţii”. Nu ezita, du-te”). Şi n-am avut încotro. În primii 2-3 ani credeam că o să-mi ies din minţi: prea complicată era funcţia de director. În mai '77, nişte chestiuni de construcţie mă aduc la ministrul finanţelor, Arpentiev, un haiduc de moldovean din străfundul Ucrainei, trecut prin focul războiului, din care s-a ales cu un picior de lemn. Acest ministru, vorbea lumea, nu era la inima primului-secretar. Nu reuşesc să mă aşez pe scaun şi... sună telefonul roşu. Cu dreapta ţine receptorul la ureche, iar cu stânga ridicată ministrul îmi face semne să îngădui: „Tebea srocino vâzâvaet Bodiul. Do dvuh eşcio piati minut. Uspeeşi: sadisi v moiu maşinu i bâstro naverh! Da ţâni-ti băţ ca tişioru neu!” (Urgent te cheamă Bodiul. Până la două mai ai cinci minute. Ai să reuşeşti: urcă în maşina mea şi cât mai repede sus!...). Ajung la timp şi mă prezint. Un bătrân din anticameră, scriind ceva la birou, fără să ridice capul, îmi arată cu mâna să mă aşez pe un fotoliu de la geam. Aştept vreo jumătate de oră. La un moment dat văd că intră grăbit ministrul securităţii, Ragozin. Peste o oră iese şi el, iar eu mai aştept. Mă sufocă nervii: ce vrea de la mine un atotputernic prim-secretar pe care nu l-am văzut aievea vreodată, dar mă ţine ţintuit aici la „poartă”? Auzisem că dânsul ştie ceva de relaţiile mele cu Druţă şi era firesc ca Ragozin să-i dea informaţii suplimentare. Intră apoi secretarul de partid de la Academie. Peste circa douăzeci de minute iese şi acesta, iar în urma lui – Bodiul. Fără să se uite la mine îi spune secretarului că dacă mai este prezent cineva – să aştepte: el se duce până la Prezidiul Sovietului Suprem. Pe când creierul meu... o veveriţă prinsă în roata cu trepte dese şi mărunţele, din răsputeri, în necontenita încercare de a urca, de a se salva, e sortită a rămâne pe loc datorită propriei greutăţi. Ca un scăpărat mi-a săgetat memoria vorba lui Druţă: „Mie nu-mi prea place chestiunea asta cu alegerea ta în Academie... Au să te mâne ca pe un cal legat de par până când vei cădea la rădăcină”. Ora 6. Secretarul pleacă. De acum pot să mă ridic de pe fotoliu şi să-mi şterg palmele transpirate cu batista din buzunar. Este clar că acest „ţar” al republicii, care se joacă cu vieţile oamenilor de parcă ar muta figurile pe tabla de şah, ţinea să mă doboare psihologic. Cum se împacă într-un om „ţarul” şi veleitatea omului de ştiinţă? Are editate vreo două volume de filosofie, e doctor habilitat în acest domeniu. Vorbeşte lumea că după susţinere a avut o întrevedere de circa două ore cu Keldâş. Să se fi referit ei şi la persoana mea – prea puţin probabil: când Artiom Lazarev, la o şedinţă a Prezidiului, puse problema de a-l face pe Bodiul academician, preşedintele Iachim Grosul tăcu, plecându-şi ochii spre hârtiile din faţă. Tot purtat de gândurile mele pesimiste, mă întorc cu faţa spre fereastră. Când colo aud din spate: „Vâ ko mne?” (Sunteţi venit la mine?). „Da”. Trece în birou, lăsând uşa deschisă să intru. Se aşază pe un scaun din fruntea unei mese lungi, care ţinea cât biroul. Îmi făcu semn cu mâna să mă aşez pe scaunul de lângă el. Mă „pipăie” în fel şi chip cu întrebări. Toate laconice şi superficiale: ce crede lumea de la Academie despre el, care e părerea mea asupra formării complexelor agroindustriale, cu ce se ocupă institutul meu etc. Răspunsurile mele erau în corespundere cu perceperea mea. Chiar mi-am permis să afirm că automatizarea republicii, în felul cum o dictează Moscova, este o absurditate. Iată că această „conversaţie” durează de vreo 45 de minute. Pare că şi-a epuizat chestionarul. În faţa mea stătea un om josuţ, sensibil, cu trăsături de femeie în etate, cu nişte ochi albaştri, cu perciuni ce ating gulerul vestonului, bărbat căruia înaltul jilţ îi da puterea să se ţină rigid şi neclintit. Simte că-l studiez şi mă întreabă: „A vî procili knigu „Upravlenie narodnâm hoziaistvom”...?! şi urmează numele autorului. (Dumneavoastră aţi citit cartea „Administrarea social-economică a republicii”?) Am spus că nu. Şi mă pune naiba să adaug (reproduc sensul): n-o cred veritabilă din considerentul că autorul e un nespecialist. Doamne! Să-l fi văzut: i s-a făcut faţa galbenă ca ceara. Picături de sudoare îi apărură pe frunte şi la tâmple.
Momentul adevărului trădat, de subconştientul „ţarului” care mai avea ceva păstrat din bunul-simţ al acelui copil moldovean de pe malul Bugului. Probabil păcatul ţine de opera lui filozofică scrisă, cred eu, de altcineva. „Vâ svobodnî” („Sunteţi liber”), şi un nătărău de nerv îi tresăltă capul. Ţin să închei acest pasaj cu o subtilă mărturisire a lui Ivan Bodiul expusă în volumul menţionat mai sus. La vârsta de peste 80 de ani dânsul, pare, nu fără regret, scrie: „Mnogie moldovane... oseli... vdoli rek Iujnâi Bug i Dnepr. V nizoviah Buga oni sozdali krupnâe ...moldavskie sela: Alexandrovka, Kremenciug, Blijnii Hutor, Sofievka... So vremenem (moldovane)... assimilirovalisi (şic!)... i potereali svoiu samobîtnosti” (Mulţi moldoveni s-au stabilit cu traiul pe malurile Bugului de Sud şi al Niprului. În regiunea cursului inferior al Bugului, ei au format sate mari moldoveneşti, precum Acexandrovka, Kremenciug, Blijnii Hutor, Sofievka. Timpul i-a asimilat, pierzându-şi identitatea şi specificul). Vrând-nevrând, a doua margine de vârstă duce către momentul adevărului.

Andrei Lupan...

Basarabean, născut în 1912 într-o familie de ţărani, cu studii superioare agrare (Iaşi, Chişinău), fost ilegalist în mişcarea comunistă din România regală, înalt demnitar de stat: Preşedinte al Sovietului Suprem al RSSM, în repetate rânduri deputat unional şi republican. Preşedinte al Uniunii Scriitorilor şi secretar al celei din URSS etc., membru-fondator al Academiei de Ştiinţe din RSSM, iniţiatorul inaugurării Aleii Clasicilor literaturii române de obârşie moldovenească. Opera sa literară în fond elogia puterea sovietică, chestiune demonstrată în mod explicit şi de scrisorile intime ale domniei sale adresate lui Ion Druţă (vezi volumul acestuia din urmă, indicat mai sus). În 1982 obţine steluţa de Erou al Muncii Socialiste din URSS. Până la perioada Gorbaciov era considerat o autoritate incontestabilă în domeniul literaturii şi cel social. Purta o grijă părintească pentru talentele de la ţară, mai mult, avea o atitudine evlavioasă faţă de lumea de la sate şi, căutând să fie mai aproape de ea, îşi cumpără o casă în Mălăieştii de lângă Vadul lui Vodă. Intuiam că are rezerve faţă de reprezentanţii transnistrieni de la putere. Asta, dar poate şi limba lui mustoasă şi corectă îi făcea pe mulţi să i se închine cînd îi dădeau bineţe. L-am cunoscut târziu. Chiar şi atunci când eram membru al Prezidiului Academiei n-am avut ocazia să-i strâng mâna. Îl ştiam doar din vederi – un bărbat înalt cu un creştet mare, greu la trup şi întortocheat la vorbă. Odată, pe la mijlocul anilor 70, fiind la Moscova în casa lui Ion Druţă, după o discuţie asupra celor ce se mai întâmplă pe la Chişinău, acesta mă roagă: „Du-te la Mălăieşti, la Lupan, şi zi-i că duce un trai frumos”. I-am promis. Şi iată că într-o dimineaţă de mai, mă urc la volanul limuzinei, şi cu soţia mea alături, tot întrebând şi tot urcând pe nişte hudicioare întortocheate, ajungem la poarta scriitorului. La dreapta, renumitul deal de la Mălăieşti, cu acea ruptură roşietică, de ai crede că vrea să-şi pună soarele pe umeri – nu cumva să-l secătuiască timpul de puteri, care lunecă-n vale, îneacă satul cu ponoare ajunse aproape de poarta cu pricina. La stânga, un lunguşor dreptunghi în povârniş, iar spre capătul acestuia o căsuţă nouă din piatră albă, şindrilită cu ardezie. Lupan a ieşit pe prag să vadă cine-i sunt oaspeţii. Deoarece ne cunoşteam din vederi, n-am simţit să aibă vreun oarecare disconfort. Îmbrăcat într-o cămaşă albicioasă, ţărănească, fără guler, făcu vreo doi paşi în întâmpinare, ne răspunse la bineţe – fără să-şi ascundă ochii lui mari şi plini de întuneric. Apăru şi ginerele, un bărbat înalt, slăbuţ şi palid, pe care îl ştiam de la facultate. Începu să-mi povestească despre această casă. Cumpărând o bojdeucă din nuiele, tencuită cu lut, hotărî să-i păstreze cămăruţa cu micul său cuptor, iar în jurul ei să ridice o casă din coteleţi. Ne-a poftit în interior să-i vedem realizate intenţiile. Am urcat cu greu pe cuptoraşul cela. M-a invitat apoi cu el în pod. Acolo era lumină: o uşă spartă în frontonul de vest deschidea o panoramă cu un imens verde-aprins al Marelui Cot de Nistru, iar la gura acesteia se proţăpea o ocheană pe stativ. „Nu pot să dorm, mi se jelui, şi iată pe la 4 dimineaţa, urc aici şi cu tubul acesta îmi alin sufletul, perindând toată lunca asta”. Coborâţi de acolo, ia un ulcioruş de pe pervazul ferestrei din camera care s-ar pretinde casa cea mare şi-l roagă pe ginere să pregătească ceva de ale gustării. Mă îmbie să-l însoţesc. M-am pomenit în faţa unui bordei de sub celălalt fronton al casei, în faţa unei uşi înclinate spre intrare. „Să nu te sperie... înăuntru totul mucigăieşte şi cartofii, şi varza, chiar şi vinul e atacat un pic. Probabil apele de sub ponoare mi-o fac”. Deschide o uşă şi coborâm treaptă după treaptă. Un aer stătut îmi înecă nările. Dânsul se apleacă şi dând drumul unui cepuşor umple ulcioruşul. Ieşim şi el închide o parte de uşă. Eu îi zic: „Beciul dumitale n-are răsuflătoare”. Se uită la mine nedumerit, dar eu continuu: „E nevoie de un tub ce i-ar străbate goga şi o mică ferestruică sus, la una din uşile acestea din scândură”. Lupan a tăcut, dar mie-mi sare din subconştient fraza-i proverbială: „Atitudinea tovarăşului Cimpoi faţă de literatură e boierească”... şi un păcat de gând îmi scapără prin creieri mai departe: „Nu cumva opera lupaniană e fără răsuflătoare?” Până acum nu mi-o pot ierta: nu aveam dreptul moral, nefiind literat, să-i judec scrisul.
La plecare i-am promis că-i vom mai veni în vizită.
În altă duminică soţia coace o învârtită cu brânză de oi mare ca un soare culcat pe orizont, o înveleşte cu tot cu tavă într-o plapomă, luăm o sticlă de „Negru de Purcari” şi... fuga cu maşina spre Mălăieşti. Lupan s-a bucurat. M-am bucurat şi eu şi pentru faptul că bordeiul de acum avea ventilaţie. Dumnealui fiind cu dispoziţie bună, râdea de sine la masa ce a ţinut câteva ore: „Mutându-mă aici între ţărani, am crezut să le fiu de folos, dar... îşi bat joc de mine, mă fură, mă vorbesc de rău, chiar mă strâmbă”. Tace un pic, după care răsuflă greu: „Pe când eu îi am pe toţi la inimă ca pe ceva scump şi drag: sunt trup din trupul lor”.
Trecu mai mult timp – pe unde mai lin, pe unde zbuciumat de tot. Eram preşedinte al unei comisii parlamentare. În amiaza zilei de 19 iunie 92, sună telefonul. „Domnu Soltan?” „Da”. „Lupan la telefon. E nevoie urgentă să vorbim pe-o clipă-două”. „Cu plăcere. Trimit imediat maşina după dumneavoastră”. Apăru în birou, zguduit de emoţii, îmbujorat la faţă, cu ochii roşii, abia sprijinindu-şi masivul său corp într-un baston. Mi s-a părut că-i dealul de la Mălăieşti, pe care viaţa îl tot dărâmă ponorându-l. Îl invit să se aşeze. „Te rog – fă-mi o trecere la Snegur”. „Din păcate este imposibil: dumnealui e plecat la Moscova să încheie pacea”. „Unde s-a dus? Frontiera pe Nistru deja există... Mai trebuie şi legiferată?... Noi să ne rezolvăm problemele noastre”, şi arată cu mâna spre România. Momentul adevărului: peste câteva săptămâni Andrei Lupan s-a stins. Cu această ocazie Ion Druţă trimite o telegramă la Chişinău (reproduc din memorie): „Andrei Pavlovici, te rugăm să ne ierţi păcatele, iar noi îl vom ruga pe Dumnezeu să vi le ierte pe ale Dumneavoastră”.

Artiom Lazarev...

Transnistrean, născut în 1914, îşi sacrifică întreaga viaţă pentru idealurile comuniste, participă la campania de deportări ale cetăţenilor din republică, comisar politic al Diviziei „Tudor Vladimirescu”, ocupă posturi înalte în conducerea RSSM (secretar al partidului comunist, ministru al învăţământului, ministru al culturii, membru al Academiei de Ştiinţe din republică, rector al Universităţii de Stat din Chişinău, preşedinte al Sovietului Suprem, e preocupat de istoria formării RSSM, tratată de pe poziţiile imperiului sovietic, publicând un enorm volum „Moldav-skaia sovetskaia gosudarstvennosti i bessarabskii vopros”, Chiş., 1974, care deforma istoria Basarabiei conform doctrinelor Moscovei.
L-am cunoscut personal abia în 1968, pe când eram şef de catedră, iar dânsul-numit rector al Universităţii de Stat din Chişinău. Am avut multe confruntări spectaculoase cu Domnia sa, pe care aş zice că le-am câştigat pe toate. Victoriile mele se datorau faptului că în cele din urmă, dânsul fiind o persoană rezonabilă, îşi rectifica deciziile. O să spun doar un singur caz. În primăvara lui '60, în virtutea unor demersuri a doi academicieni de la Universitatea „M.V. Lomonosov” din Moscova adresate rectorului de a mă trimite pe un termen de doi ani la universitatea moscovită pentru a-mi definitiva al doilea doctorat, scriu o cerere. Dânsul pune în discuţie cererea la şedinţa comună a rectoratului, comitetelor de partid şi sindical. Verdictul a fost unanim: refuz sub pretextul că la momentul respectiv nu avea cine mă suplini (mai eram şi şeful seminarului de filosofie pentru profesorii de la facultate). De fapt, motivele refuzului erau altele. În toamna lui '60 protestasem, susţinut şi de alţi colegi, contra faptului că la facultatea de fizică şi matematică nu se formaseră şi grupe cu predarea în limba maternă, prezentând un demers ministrului învăţământului. În anul următor grupele fuseseră organizate. La prelegerile pe care le prezentam în română, le recomandam studenţilor, pentru a cunoaşte mai bine limba, să citească şi cărţi editate în România, de matematică, şi nu numai. Timp de vreo doi ani am fost redactor-şef al ziarului de perete, organizat în formula mea: avea 6 metri în lungime şi circa 80 cm în lăţime, cu o tematică destul de variată. Multe exemplare au fost sechestrate de comitetul de partid al universităţii cu admonestări pentru şef. Fără a ţine cont de faptul că această gazetă ocupase locul întâi, doi ani la rând, la concursurile republicane, redactorul-şef a fost înlăturat din această funcţie. Pe atunci la orice facultate fiecare profesor era obligat să participe la un seminar filosofic care se întrunea o dată pe lună, fiind condus de un reprezentant de la catedra respectivă. Seminarul de la facultatea noastră aproape de fiecare dată se transforma într-o bătălie de idei. Comitetul de partid a schimbat de câteva ori şeful, însă fără folos: problemele pe care le formulau reputatul matematician Ivan Parovicenko şi subsemnatul rămâneau suspendate din lipsă de argumente din partea aşa-zisei filozofii marxist-leniniste. Şi pentru a menţine un astfel de seminar la facultate, şef fu numită persoana mea. Cred că această numire reprezenta un test pentru a avea argumente de a mă exclude din serviciu şi pentru a nu mi se permite să plec la Moscova pentru a face al doilea doctorat. La refuzul obţinut, scriu o cerere pentru a fi imediat eliberat din funcţie. Presupun, faptul că dl Lazarev, fiind transnistrean, m-a salvat şi lucrurile au luat altă întorsătură. Dânsul convoacă aceeaşi şedinţă comună, aduce la cunoştinţă cererea mea şi întreabă: câţi din cei peste 80 de şefi de catedre nu sunt doctori (cum zicem noi acum) habilitaţi? I s-a răspuns: majoritatea. Dl rector cu o voce metalică ordonă: Odată cu Soltan să se mai trimită 20 de persoane. În iunie '71 prezint rectorului Artiom Lazarev un document că teza mea de doctor este acceptată pentru susţinere. Dânsul s-a bucurat, însă aflu cu durere de la colegi că mulţi din cei plecaţi în urma mea au fost retraşi şi excluşi din serviciu pentru „naţionalism”. Eu am fost salvat, presupun, de domnia sa. Poate prin asta se explică bucuria documentului prezentat pentru susţinere – un argument în favoarea poziţiei sale faţă de mine. Însă prin universitate, într-o clipă, bântuie o furtună de zvonuri: cum a reuşit într-un an Soltan să-şi scrie teza? Este limpede: i-au făcut-o alţii. Probabil aceste vorbe au ajuns şi la rector. Şi iată că soseşte ziua susţinerii. Într-o sală mare din cadrul unei instituţii a Academiei URSS era adunată foarte multă lume: academicieni, profesori, Ion Druţă, Emil Loteanu şi mulţi alţi colegi de-ai mei. Când colo apare şi rectorul meu. Eu îl prezint academicienilor care mă protejau. Susţinerea a trecut cu brio. Rămân invitaţiile pentru recepţie. Stăpân pe acestea era marele meu prieten Eugen Grebenicov, care trebuia să fie şi moderatorul recepţiei. Dânsul însă îi transmite funcţia rectorului meu, Artiom Lazarev. La un moment dat acesta mă întreabă: „A gde Druţă?” Eu răspund că el îmi pregăteşte o masă la el acasă, la ora 2. „Ătomu Druţă ia bî spustil ştanî i dal bî horoşuiu şliopku... i on ne obidelsea bî, potomu cito znaet cito ia ego liubliu” (Acestui Druţă i-aş da pantalonii în jos şi i-aş trage o bătăiţă bună... şi el nu s-ar supăra, pentru că dânsul ştie că mi-i foarte drag).
În primăvara lui '72 rectorul mă ajută să creăm Facultatea de Matematică şi Cibernetică şi Centrul de Calcul ale Universităţii. Eu eram doar şef de catedră. Altă funcţie suplimentară nu aveam dreptul să ocup. „Ai să fii şi director plinpotenţiar al Centrului” a tăiat el milităreşte. Desigur neremunerat. Însă nu asta m-a mirat, ci termenul „plinpotenţiar” şi faptul că a vorbit româneşte.
În iunie '74 (poate greşesc luna) Ivan Bodiul îl destituie din funcţia de rector şi-l trece la Academia de Ştiinţe în calitate de academician-coordonator. Dl Artiom Lazarev era extrem de nemulţumit. E de menţionat că aceste două persoane nu se împăcau, chiar dacă îi proteja pe ambii atotputernicul Leonid Brejnev. Chipurile, Bodiul a explicat că această trecere ţine de un viitor foarte semnificativ – Lazarev va fi făcut preşedinte al Academiei. Şi iată că în '76 este „ales” prim-vicepreşedinte al acestei instituţii. O nuanţă subtilă: tot atunci Alexandru Jucenko este „ales” direct academician şi făcut vicepreşedinte. Cred că cei de la Academie erau departe de planurile diabolice ale lui Ivan Bodiul sau, mai degrabă, ale lui Leonid Brejnev. Dispun de nişte detalii grăitoare pe care spaţiul nu-mi permite a le reda. Cu atât mai mult că în toamna lui 77, îndată după decedarea lui Iachim Grosul, Jucenko e numit preşedinte-interimar. Lazarev era fără dispoziţie. Trecu un an. Într-o seară de vară caldă, mi se aduce de la Academie o mică ţidulă bătută la maşină, prin care eram informat că mâine la ora 10.00 va avea loc şedinţa Prezidiului, condusă de Ivan Bodiul, cu ordinea de zi: alegerea candidaturii pentru preşedinţia Academiei. Îl sun urgent pe Lazarev. Dânsul nu fusese informat şi mă invită la el acasă. „Mne necego tereati: ia pensionnogo vozrasta. Ia dam boiu” (N-am ce pierde: eu sunt de vârstă pensionară. Am să atac.), exclamă dânsul îmbujorat de o avalanşă de emoţii fireşti. „Vo glave Akademii doljen bâti moldavanin: nas 75% v ătoi respublike” (În fruntea Academiei trebuie să stea un moldovean: noi constituim 75 la sută în această republică), mai adăugă dânsul. Ce s-a întâmplat în cele ce au urmat e un lucru cunoscut. Doar două amănunte. În decembrie '79 Ivan Bodiul e scos din prim- secretar şi e numit viceprim-ministru în Guvernul URSS. Peste un timp oarecare, la o adunare din cadrul Academiei, dl Lazarev ţine să-mi comunice ceva. „Bâvşii hoziain uje tretii raz zahodit k Brejnevu i prosit vernuti ego obratno v respubliku na doljnosti prezidenta Akademii. Budet ili ne budet ăto – moi sovet: vam nado bâti predelno ostorojnâm” (Fostul stăpân de acum a treia oară se duce la Brejnev şi-l roagă să-l întoarcă acasă la postul de preşedinte al Academiei. O fi sau nu o fi aşa – sfatul meu – mata trebuie să fii extrem de prudent). În '86, când sunt scos din funcţia de director şi şters din viaţa socială, domnia sa, care cunoştea purul adevăr, îmi mai dă un sfat: „Vî imeete 50% şansov spastisi, esli udrati iz respubliki” (Mata ai 50 la sută şanse de salvare, dacă pleci din republică).
Prin '85 Artiom Lazarev cu nişte colegi de ai săi semnează o adresă, pare-mi-se, către prezidiul sovietului suprem al URSS, prin care se cerea restabilirea hotarelor RSSM din 1940 – cele ale Basarabiei „eliberate” şi RASSM. Scrisoarea era confidenţială şi lumea nu-i cunoştea conţinutul, însă de sus a coborât fraza: „V Moldavii esti gruppa naţionalistov vo glave s Lazarevâm” (În Moldova este un grup de naţionalişti în frunte cu Lazarev). În timpul valului de renaştere naţională scrisoarea a fost publicată. „Ia vâpolnil svoi dolg” (Eu mi-am făcut datoria), a replicat domnia sa fără să lase loc vreunui semn de mândrie.
În '88, după un an de stare ingrată de şomer (de acum eram plasat de comitetul central la Universitatea de Stat din Chişinău în funcţia de profesor) sunt din nou numit şeful seminarului filozofic. Un coleg transnistrean îmi propune să-l invite cu un discurs la seminarul nostru pe academicianul Lazarev. Cad de acord. Să-l fi văzut cu ce ardoare glăsuia asupra istoriei Statului Moldovenesc. Şi acum îmi sună în memorie fraza: „Ţarskaia armia v 1812 godu po jivomu trupu razrezala Moldaviu po-polam” (Armata ţaristă în anul 1812 a tăiat Moldova în jumătăţi pe carne vie). Dumnealui îşi termină discursul, lumea îl aplaudă şi... vine timpul întrebărilor. De la masa mea de şef formulez şi eu una: „Dar care-i diferenţa dintre moldoveni şi munteni?” A strigat de parcă a fost aprins de o pară istovitoare: „Vî troţkist!” (Mata eşti troţkist!).
În primăvara lui '91, pe când eram preşedinte al Comisiei pentru Ştiinţă şi Învăţământ a Parlamentului, A.Lazarev, prin telefon, se cere în audienţă. Înmânându-mi un manuscris de vreo 300 de pagini, mă roagă: „Acest volum e contra separatiştilor de la Tiraspol. Să-l citeşti mai întâi mata, să-i pui la curent pe Snegur, Moşanu şi Hadârcă şi dacă vor cădea de acord să mă ajutaţi să-l public. În fond manuscrisul mi-a plăcut. Figurau în acesta doar nouă pagini în care se zicea că limba „moldovenească” diferă de cea română. Trecuse de acum practic un an de zile de când semnasem Hotărârea Comisiei în cauză de utilizare a glotonimului „limba română” pe teritoriul Republicii Moldova. Informez pe cei trei bărbaţi de stat despre acest manuscris şi părerea mea de a-i propune dlui Lazarev să excludă cele 9 pagini. Domniile lor cad de acord. Îl invit pe academician să-i expun părerea noastră. „Aşa ceva nu pot să fac: acesta e principiul meu. Dar să ştii că eşti un trădător”, răspunde bărbăteşte dânsul şi iese din birou cu tot cu manuscris. Aş mai completa aici cu un mic detaliu. În cunoscuta carte despre Mircea Druc, acesta din urmă îl numeşte pe Lazarev „Celebrul academician”, probabil şi pentru faptul că dânsul protestă contra deciziei Parlamentului agrarian de a acorda autonomie găgăuzilor, refuzând a mai fi deputat.
În ultimii săi ani, când Artiom Lazarev era atacat de o boală incurabilă, asista ca totdeauna la adunările generale ale Academiei. Slăbit şi palid la faţă, la orice pronunţare de la microfon a expresiei „limba română” el protesta vehement, o dată chiar a şi ieşit din sală. Acest caz nu pot să-l uit pentru că la pauză Domnia sa se apropie de un grup de academicieni care discutau şi printre aceştia mă aflam şi eu. Dânsul strânge mâna fiecăruia şi când ajunge la mine zice: „Ătomu molodomu celoveku ia bî spustil ştanî i dal bî horoşuiu şliopku... i on ne obidelsea, potomu cito znaet cito ia ego liubliu” (vezi traducerea de mai sus ce se referă la Druţă). Înainte de a intra în sală eu îl reţin un pic şi-i zic: „Vă mulţumesc pentru complimentul părintesc”. Dânsul se uită lung la mine cu faţa sa un pic amărâtă şi adaugă liniştit, accentuînd fiecare silabă, de părea a fi un „adio”: „Tî cito dumaeş ia pravdu ne znaiu? Oşibaeşsea. No ia soldat partii” (Crezi că eu nu ştiu adevărul? Greşeşti. Însă eu sunt soldatul partidului!). Of, Doamne, acest partid cu pilonii săi strâmbi, ce face el din oamenii lui, încât ei şi înaintea celor două scânduri de deasupra se tem a expune în mod explicit momentul adevărului.
Oare nu se gândesc la semenii lor, la urmaşii lor cei de la partidul respectiv că a duce o viaţă dublă – una în suflet şi alta în public – înseamnă a le ştirbi viitorul, cu atât mai mult că viaţa asta are o margine de sus.

2002