duminică, 5 februarie 2012

Nicolae Dabija - Un zeu cu aripile ascunse sub haină

Mă atrag artele frumoase ca o dragoste fermecată, de nu mai ştiu cum să-mi explic acest sentiment. Unica soluţie ar fi cea transcendentală. Probabil, asta m-a şi făcut să-mi bag în minţi o chestiune bizară: oricine care face poezie, muzică, pictură etc. îşi are un creier ce reprezintă un infinit împachetat. Şi deja deprins cu acest postulat, de se întâmplă să mă întâlnesc cu cineva făcând parte din acest domeniu, imediat îmi apare gândul că în faţă am un fuior-fiinţă cu firele fără capăt. Ba mai mult, simt că acest fuior se încolăceşte nu ştiu cum în jurul meu, făcând din mine un sclav. În toamna timpurie a lui '93 eram pe apele Dunării, îmbarcat pe un vaporaş ce urca în susul apelor, printre munţi, printre case cu muşcate la ferestrele deschise. Avui norocul să fiu acceptat în anturajul a trei fiinţe din lumea zeilor, e vorba de Marin Sorescu, Ioan Alexandru şi Eugen Simion. Şi deoarece călătoria ceea a ţinut vreo 18 zile, avui un noroc şi mai mare să tot petrec ore întregi cu fiecare dintre aceşti mari domni. Acel liniştit de ape ce se tot lăsa de noi, acea culoare blândă a peisajelor de toamnă predispunea la lungă vorbă. Bunăoară, Marin Sorescu, de cum începea să-şi depene amintirile, se transforma într-un izvor cu apa cristalină, care tot susura necontenit. într-o dimineaţă, stăteam amândoi rezemaţi de balustrada bordului, uitându-ne spre apa ce tot fugea în urmă, când Domnia sa zise: „De-aş putea să-mi scutur în apele astea vreo douăzeci de ani, ca să mă întorc la satul meu, să păşesc desculţ pe fundul brazdei şi să o mângâi. Să văd cu ochii mei de atunci fetele celea fără seamăn. Uite, o văd pe una, că mi se strânge inima şi acum, cum îşi pleacă pleoapele în faţa mea... E un fel de ascundere a ruşinii... că, ştiindu-se frumoasă, nu cumva să cred că gândul ar duce-o spre păcate. Am să mor şi acest dor de sat o să-l iau cu mine pe lumea cealaltă".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu