Psoltan
marți, 2 octombrie 2012
duminică, 5 februarie 2012
vineri, 3 februarie 2012
luni, 23 ianuarie 2012
COŞNIŢA LUI SPIRIDON VANGHELI
Bucureşti. Sărbătoarea celor 60 de ani ai lui Grigore Vieru. Lume multă. Ai fi crezut că e o nuntă a două capitale. Eu, mai străinel, mă ţineam de vechile mele cunoştinţe, Eleonora şi Spiridon Vangheli. La un moment dat, frumoasa şi delicata consoartă a maestrului se retrage, favorizându-ne setea de vorbă. Ne plimbam agitaţi pe spinoasa pânză de probleme, bunăoară, de la cele dureroase de acasă până la cele curioase: mamele din America dispun de un aparat special pentru a dezmierda cît mai devreme fătul de sub inimă şi multe altele. Dumnealui îmi arată două volume splendide pe care mi-era frică să le iau în mână: nu cumva să le scutur argintul, să afectez harul vanghelian materializat atât de reuşit. Volume pe care le-ar dori orice tată, de la plugar la rege. Iepurele care bătea toba din Literatura ţi arta, mi-am zis că acest Toboşar e valabil pentru toate popoarele. De aceea poate în imaginaţia mea Spiridon Vangheli seamănă cu un nuc înalt, ramificat şi generos precum e Delta Dunării, şi cu dulcii miezi căutaţi de copiii lumii. Iată că ajungem şi la problema tulbure a şcolilor de la noi. Brusc, ochii i se aprind:
– Da' la Coşniţă cînd mergem? Să le duc elevilor nişte cărţi din acestea.
Am tresărit. Doar cu o clipă în urmă, dădusem de rîndul „...Guguţă, acest mic român cu suflet mare...” (Gottfried Proisler, Germania), sau „Guguţă e un veritabil român...” (Ulla-Laisa Heine, Finlanda).
– Mergem, răspund eu cam tărăgănat. Dumnealui poate nu ştie ce semnifică „Transnistria”, acest străbun pămînt, răstăiat şi călcat de toate seminţiile (vezi, cel puţin, vehementul eseu al lui Nicolae Dabija, LA, 12/X'90). Poate nu ştie chiar ce reprezintă Coşniţa, desculţul meu amar şi dulce. Şi veveriţa-mi de memorie coboară fulger în scorbura timpului...
În graiul maramureşan coşniţă înseamnă prisacă, eternizând astfel viaţa entităţilor respective în comun.
Satul nostru, o străveche selişte de răzeşi, e întins pe o bandă lungă de anină, de nisip, paralelă curgerii Nistrului şi tăiat de şase drumuri în acelaşi sens ce duc spre miază-zi, spre faimoasa pădure din lunca râului. Primul descălicat de seleşte, credem noi, a fost Drumul cel Mare. Scăpătând de pe coasta lui Trăian, deal de la gâtul Cotului, coboară mai întâi spre o mănăstire de bărbaţi, cunoscută-n jur prin ţuguiata sa bisericuţă din bârne, acum înghiţită de moluzul vremii. Dar atât îi mai dau de urme mânioasele ape ale Turlei, porecla vrăjmaşului de Nistru. Acestea năvălind la vale cu furie şi bătând în malul ridicat, în galbenul de lut, dezgolesc şiraguri de schelete, pare, ghilosite-n lapte şi ascunse într-un strat adânc... Semne ale unui mare cimitir. Apoi acest drum cotileşte spre pădure atât cît ţine banda. Pe ambele-i părţi case cu pridvoare şi beciuri răsfăţate, ocrotite de înalte îngrădituri. Dacă în Susul Satului gardurile şi stâlpii de la poartă sînt ticluite din piatră, atunci cele din Jos, împletite din nuiele cu repetate brîie de alun mai gros, iar porţile, de două ori mai cocoţate, nişte podoabe ornamentale cu lemn de stejar şi ocrotite cu acoperiş şindrilit susţinut de cei doi uşori. Ciudat lucru, partea de sus a satului îşi are aceste îngrădituri făcute din piatră, inclusiv cei trei uşori de la poartă şi portiţă, văruite în alb şi conturate cu linii albastre, exact ca la creştinii din Etiopia, iar cea de jos repetă stilul din Ţara Maramureşului. Drumul cel Mare sparge la mijloc de sat o imensă piaţă, unde în zilele de joi şi duminică se adună târgul, iar după amiezile de sărbători renumitul şi hărmălăgiosul joc din Coşniţa.
Aici se întâmplă marile bătăi dintre cele două părţi ale satului. Desigur, se încaieră flăcăii, cele două grupări ce reprezintă respectiv Josul şi Susul satului, având fiecare dintre acestea câte un ales mai puternic în frunte. Motivele de război puteau porni de la o nimica toată. Era de ajuns ca un flăcău din Susul satului să îmbie la joc o fată din Josul mai bogat şi mai cu tradiţii. Dar grozavele bătăi puteau să aibă şi altă coloratură, aş zice eu, politică. Când domnitorii Moldovei stăpâneau mai bine pământurile de dincolo de Nistru, pe cal erau cei din Josul Satului, însă dacă această stăpânire slăbea, bunăoară, din cauza turcilor, atunci cei din Susul Satului în alianţă cu tătarii ce deserveau administraţia turcească făceau dangătul de clopote. Rânduiri de influenţă avură loc chiar şi în cazul când Rusia ocupă Transnistria, însă cu precădere în favoarea celor mai gospodăroşi. Dar iată că se schimbă puterea şi in Rusia. Susul Satului învie.
Anii '20. Sovietele. Fruntaşii Susului ajută a mătura podurile celor din Jos. Ăştia din urmă se opun, chiar se răscoală. Tiraspolul îi potoleşte. Mulţi fug în Basarabia.
Anii '30. în partea de sus se fac primul colhoz, pichetul de grăniceri, fabrica de conserve cu un coş înalt ce substituie clopotniţa demolată şi cu o sirenă în loc de clopote, care la fiecare opt ore băga în friguri întregul spaţiu al cotului de Nistru. La mijloc de sat se edifică un enorm teatru, folosind şi lespezi de mormânt şi piatră din clopotniţa demolată, cu săli de iarnă şi de vară, unicul după cel din Tiraspol. Las' să moară de invidie cei din Basarabia. Susul satului e deasupra.
Dar iată, se năpusteşte peste noi groaznicul război din '41. Populaţia din sat e strămutată la zeci de kilometri spre răsărit şi aciuată prin bordeie. Trec nemţii. Oamenii se întorc la case. în sat e administraţie românească. De acum, Josul satului e pe vârf. Se restituie pământurile. Biserica se redeschide. Clopotniţa crescu din nou. Joc şi hore-n sat. însă orice noroc conţine şi un iz de paradox, în duminica de 14 mai '44, de pe Dealul lui Troian curg în curmeziş şiraguri de soldaţi sovietici, ajutaţi din spate de un roşcat răsărit de soare, în Sus se încinge o nemaivăzută chefuială, pe la porţi, pe tancuri-chiuituri. Nemţii situaţi în galeriile de pe dealurile din Basarabia o lasă să se îngroaşe. Peste două zile, întregul Cot de Nistru deveni un iad, prins morţeşte-n laţ. Nemţii intraţi în sat scot din beciuri suflet cu suflet şi lumea din sat e dusă în sudul Basarabiei la fostele colonii germane... La sfârşit de august oamenii revin la baştină. Peste tot pârjol, paragină, căzutele caise şi mii de cadavre ciupite de ciori şi uscate de soare.
Satul îşi vine în fire abia peste câteva decenii. Susenii şi josenii nu se mai bat. Mizeria, foametea din '46, '47, deportările din '49, sclavia îi ţin cuminţi pe toţi. Nu se mai face nici iarmaroc, nici joc. încep experienţele agricole. Se taie renumita pădure. Pereţii bisericii dosesc bipezi la nevoile fireşti. Semn că s-a terminat cu buna-cuviinţă în sat. Ori poate numai pare?
Delegaţii numeroase din Coşniţa la Marile Adunări Naţionale. Un grup de joseni iniţiază restaurarea bisericii. Hramul din '91. Oaspeţi – Preşedintele Republicii! Mircea Snegur, ministrul culturii Ion Ungureanu. Satul, sub tricolor, întinde o horă. în preajma lui l decembrie Tiraspolul blochează toate trecerile peste Nistru. Nişte suseni doboară steagul. Gardiştii tot zădără satul. Şi nu zăbavă, îl şi înconjoară. Apar baricade. Poliţiştii, voluntari fac bastion din fabrica de conserve. Chişinăul trimite peste apa Nistrului câteva „amfibii”. Se alătură şi tineri ai satelor din cotul râului. Frontul se mută pe Dealul lui Troian. Podul de la Vadul lui Vodă e liber. Trec înrolaţi fraţii basarabeni. Lupte grele... de săptămâni şi luni. Cum s-a terminat, se ştie. în Coşniţa rămâne un strat gros de praf amar. în '94 sătenii îi votează pe agrarieni şi Doamne fereşte să le spui că limba le e română.
Astfel vizita lui Vangheli nu putea să nu îngăduie. Trec aproape doi ani. Apar nişte semne mai bune. Zvonurile că Spiridon Vangheli a pornit să viziteze Coşniţa se înteţesc. Radioul, televiziunea îşi propun serviciile, dar eu stau cu frica în sân. Doar maestrul se află în postura cumpenei de fîntînă: la un capăt ciutura, iar la altul – o piatră grea de moară. Va fi în stare oare Spiridon Vangheli să scoată apă limpede şi din fântânile de la Coşniţa? Mi se sfărâmă mintea-n contradicţii.
Data vizitei se anunţă, dar circumstanţele o amână. 23 aprilie '97. Aplecarea cumpenei este inevtabilă. în acea zi crapă cerul: ploaia turna nu cu găleţile, ci cu „barelele”, semn de bun augur pentru ciutura lui Vangheli.
Ce s-a întâmplat la şcoala din Coşniţa s-a scris în LA, a difuzat radioul şi televiziunea. Doar un detaliu. Maestrul e în dialog direct cu lumea. Dar lume, nu glumă, mai ales clasele primare. Toţi aprinşi, de tocmai tremurau când ridicau minutele pădure şi strigau „nenea Spiridon”, „bunelul Vangheli”. Profesorii, elevii din clasele mai mari stăteau în jur, ai crede, dilatînd pereţii. Şi iată creatorul lui Guguţă întreabă: - Da' cum se numeşte limba noastră?
Un gigant cazan explodează-n clocot:
– ...română! ...română! ...română!...
Avui impresia că un sunet sparge tavanul, rupe apele Nistrului şi se rostogoleşte tocmai dincolo de Dunăre.
Ce-i dulce apa de la Coşniţa, de la Coşniţa lui Spiridon Vangheli.
La plecare, un profesor de acolo îndrăzneşte: să-i aduc şi pe Vieru, Dabija, Matcovschi, Druţă. Remarc: Vangheli nu e adus de mine..., dar o să le transmit şi lor rugămintea.
În drum spre Chişinău, lăsând în urmă pătimitul cot de Nistru, mi-am zis: copilaşii din prisaca-Coşniţă de mult ştiu gustul dulce al miezului de nucă ce conţine pe lângă altele şi vitamina E, atât de necesară pentru eternizarea vieţii în comun a speciei umane cu inteligenţa Toboşarului, în special a bietului nostru neam. Graţie Nucului!
Literatura si arta, nr. 25, 1997
MAI ÎNTÎI A FOST… INTUIŢIA
Senatul Universităţii Pedagogice din Tiraspol a conferit în 30 ianuarie, 2001, titlu Doctor Honoris Causa academicianului Petru Soltan şi Dumitru Ghiţu. Publicăm discursul rostit la această festivitate de către academicianul Petru Soltan, eveniment important pentru viaţa culturală a republicii, precum şi pentru instituţia pedagogică tiraspoleană.
Onorate domnule rector, stimaţi membri ai Senatului, dragi colegi, scumpii noştri studenţi!
Multe bucurii am avut în viaţă, dar ca aceasta, de astăzi n-a fost nici una – cred eu din considerentul că pe timpul celorlalte evenimente aveam mai puţini ani. Adînca mea recunoştinţă pentru această onoare. Însă apropo de ani. În sală e prezent vechiul meu prieten, colegul de breaslă, profesorul universitar Ion Valuţă. Adesea, cînd ne întîlnim, dînsul scapă cîte-o vorbă: „Să ştii că înainte nu toate fetele erau frumoase. Pe cînd acum, unde nu te întorci – una mai frumoasă decît alta!” Chiar dacă şi marea bucurie pe care o trăiesc în acest moment ar putea, să se explice în mod analog, mulţumirea mea pentru această înaltă distincţie e fără margini. Plecăciunea mea pentru toţi cei care au decis s-o facă.
Referitor la faptul ce aş dori să vă vorbesc, să mă credeţi, mă aflu într-o situaţie extrem de delicată. De o pornesc cu matematicile – adorm sala, de mă opresc asupra fizicii nu-mi stă bine, avînd în sală atîţia reputaţi specialişti în acest important domeniu – domnii academicieni Dumitru Ghiţu şi Valeriu Canţer şi alte persoane înalt apreciate.
Aş dori să mă „agăţ" de vreo problemă stringentă. Noi nu putem defini corect Matematica, nu cunoaştem ce e conştiinţa umană. Enigmă e şi Gravitaţia. Conform lui Einstein aceasta într-un punct dat al spaţiului nostru – varietate tridimensională – e curbura varietăţii în acest punct. Dar aşa ceva e un simbol matematic. Ansamblul de lucruri pe care nu le cunoaştem e infinit, mare în raport cu cele bine cunoscute. Chiar o chestiune atît de simplă - cum să ne facem viaţa noastră, în acest stat mic, Republica Moldova, mai decentă, reprezintă un nod gordeian pe care nici marele Alexandru Macedon n-ar putea să-l taie cu spada sa. Deci nici la asta n-am să mă opresc. O să mă întorc la o problemă ce mă frămînta în tinereţe şi care pe atunci părea mai frumoasă ca altele. E vorba de faptul – poate computerul să modeleze integral fiinţa umană?
Miezul vîrstei mele era dominat de Cibernetică care pe atunci se manifesta ca o „tornadă” ce captiva în spiralele sale atotputernice orice spirit interesat de frumos, de fenomene originale, inedite, în acele timpuri eu ca şi mulţi alţii, credeam fără nici o rezervă în teza că, în cele din urmă, computerul ne va repeta fiinţa, întrecînd-o chiar în majoritatea facultăţilor umane. Această credinţă se bizuia pe faptul că viaţa organică îşi are originile pe Pămînt, chiar dacă acestea duc la adîncimi de miliarde de ani. Deci pe o cale mai economică, aplicînd raţiunea, ci nu principiile evoluţiei, mai devreme sau mai tîrziu, vom fi în stare sa repetăm acest curriculum vitae al speciei HOMO SAPIENS. Şi iată că ia foc zbuciumul unui nou domeniu ştiinţific şi interdisciplinar – Inteligenţa Artificială. Congrese peste congrese internaţionale se tot convoacă, demonstrînd uluitoarele modelări ale unor funcţii specifice fiinţei umane. După zeci de ani zbuciumul menţionat mai sus s-a cam potolit. Rezultatul acestor eforturi îl putem egala, cu un produs care merită un pic de laudă INTERNETUL. De ce am zis un pic referindu-mă la acest gigantic spaţiu informaţional? Mi-am, permis diminutivul nu numai din considerentul că INTERNETUL posedă toate cursurile societăţii umane, ci şi pentru că piatra de încercare o constituie marele lui defect – imposibilitatea de a produce ipoteze, idei originale, facultate specifică pentru orice creier uman. Computerul face poezii, compune muzică, demonstrează teoreme, însă toate acestea reprezintă produsul unor programe ce repetă gîndirea noastră raţională. Pe cînd chiar viaţa organică, cunoscută pe suprafaţa Pămîntului, pe lîngă raţionamente, produce ceva în plus care nu rezultă din raţionamente: altfel n-ar exista imensa variaţie de arte frumoase ce farmecă lumea, n-ar exista giganticul arbore al ştiinţelor care uimeşte lumea zi de zi. Se presupune că această suplimentară sorginte, născătoare de noi idei, se numeşte INTUIŢIE. Nu-i cunoaştem definiţia. O putem doar sesiza ca o componentă enigmatică atunci cînd ne ridicăm deasupra sinelui şi definim noţiunea de fenomen vital – la general, în mod abstract.
Fondatorii Ciberneticii zic că o entitate este viabilă, dacă aceasta posedă următoarele facultăţi: capacitatea de a observa, de a memoriza cele observate, de a prelucra cele memorizate şi în cazul că se schimbă anturajul să fie în stare a reacţiona rapid şi cu sens în favoarea sa. Un computer nu întotdeauna posedă acea din urmă facultate, fiind lipsit de intuiţie. Noi credem că mai întîi a fost intuiţia şi apoi din aceasta s-au ţesut raţionamentele. La rîndul său şi zbuciumul de raţionamente în rîvna de a atinge un scop poate să nască intuiţie – această ţintă e realizată sau este transcedentă, în urma căreia începe o altă zbatere de raţionamente. Au trecut zeci şi zeci de ani şi acum nu mai pot zice nici „da”, nici „nu” la dificila problemă: poate sau nu computerul să repete integral fiinţa umană? Un răspuns categoric, indiscutabil, depinde de faptul – fiinţa umană are rădăcini finite sau infinite. Dacă acestea sunt finite atunci, intenţionat mai repetăm odată, pe o cale mult mai economă, chiar de va ţine mii de ani: odată şi odată fiinţa umană va putea fi modelată integral şi deci transpusă, bunăoară, în metal, programe şi energie, în caz contrar acest lucru este imposibil. Sunt adeptul ideii că viaţa organică de pe suprafaţa Pămîntului nu are un început – cît de greu ar fi să concepem acest lucru.
La momentul actual nu mai sunt îndoieli că viaţa organică ar fi putut fi „sămănată” pe Pământ, răsărită din adîncurile Universului. Este cunoscută existenţa pe Terra noastră a unor gîndăcei de mărimea unui bob de mazăre care pot suporta temperaturi aproape de –273, zeroul absolut, presiuni de sute atmosfere şi pe care nu-i poate ataca radiaţia." La sigur că aceste entităţi pot să aterizeze pe suprafaţa Pămîntului din diferite colţuri ale Universului ca nişte fluturaşi atraşi, captivaţi de frumuseţea floricelelor de pe continentele oaze.
La fel este, cunoscut în urma unor investigaţii – recente – că pe fundul oceanelor, pe coastele dorsalei circulare (lanţ de munţi subacvatici ce înfăşoară ca o tivitură scoarţa Pămîntului); există o lume imensă de entităţi organice şi asta la temperaturi aproape de zero Celsius, la presiuni de sute de atmosfere, la un întuneric practic absolut. Acolo sunt scoici cu diametru de circa 30 centimetri. Tot acolo sunt nişte viermi tubicoli cu pene, înrădăcinaţi în sol şi lungi cît face înălţimea baschetbaliştilor. Aceştia n-au nici gură, nici aparat digestiv, însă, prin ei circulă un adevărat sînge cu hemoglobine de 30 ori mai mari decît ale omului. Vieţuirea acestora este radical deosebită de cea a entităţilor organice de pe continente. De exemplu la un gram de ţesut revine circa zece miliarde de bacterii. Viermii produc hrană pentru bacterii, iar bacteriile răsplătesc stăpînul în mod analog. Se întreabă, dar de unde procură energie? Pe continente energia este Soarele! Acolo, în acea lume stranie, rolul Soarelui îl constituie apa fierbinte ce izvorăşte prin orificiile de pe creasta dorsalei din miezul Pămîntului şi care conţine hidrogen sulfurat. Acesta din urmă şi este „soarele lor”. O chestiune şi mai curioasă sunt crevetele de acolo care posedă nişte bulbi de ochi fără cristaline. E firească surpriza: la ce servesc aceşti ochi în acel abis de întuneric, însă cînd s-a aplicat aparatul de fotografiat asupra stelelor abia vizibile în telescop, din orificii străbătea o lumină orbitoare din străfundurile Pămîntului pe întregul perimetru a dorsalei menţionate. Deci interiorul Pămîntului, sub litosferă, reprezintă un soare, iar lumea organică de pe coastele dorsalei poate că are alte rădăcini de providenţă şi asta toarnă apă la roata ipotezei noastre – rădăcinile fenomenului de viaţă în sensul definit mai sus ţin de infinit.
Este indispensabilă chestiunea extrem de enigmatică: dar cum împăcăm ipoteza noastră cu cele din Sfînta Scriptură?
Am scris-o şi am expus-o de mai multe ori. Simt un disconfort a o mai repeta odată. Dar altă soluţie nu am – cu atît mai dureros că ideea nu-mi aparţine.
Se presupune că Universul nostru constă din trei subuniversuri: unul format din particule cu viteza mai mică decît cea â luminii, al doilea – din particule cu viteza luminii, şi cel de al treilea – din particule cu o viteză ce o întrece pe cea a luminii. Aceste trei Lumi sunt numite respectiv: Subuniversul Bradionilor, Subuniversul Luxonilor şi Subuniversul Tahionilor. Materia vie e o joncţiune de bradioni şi tahioni. Noi cugetăm cu ajutorul tahionilor. Bradionii formează suportul- materia, iar tahionii reprezintă spiritul nostru. Suportul-materia cu timpul se învecheşte şi nu mai rezistă, pe cînd structura de tahioni se desprinde de corpul bradionilor şi „pluteşte” în Subuniversul respectiv, unde e presupus că şi se află Puterea Supremă – Dumnezeul. Acest mod de univers e acceptat de prea puţină lume. Drama constă în faptul că noi nu dispunem de un alt model mai credibil.
În fine, vă mulţumesc tuturora pentru atenţie, fiecărui în parte din cei prezenţi.
Anul 2001.
vineri, 20 ianuarie 2012
Abonați-vă la:
Postări (Atom)